Probabil că una dintre ţăndările ce au zburat de jur-împrejurul statului de drept martelat de puterea nelegitimă instalată pe ruina guvernărilor pedeliste l-a lovit pe Traian Băsescu în moalele capului, de unde a ţâşnit un veritabil şuvoi de fiere şi venin colectate de organul intelectual preţ de două mandate.

Lunga tăcere de după exerciţiul umilitor al referendumului şi al reacţiilor de intensă nemulţumire a celor şapte milioane de români care au spus răspicat că nu-l mai vor de preşedinte, a fost ruptă într-un loc şi într-un moment ce-i asigurau o intensă mediatizare: la reuniunea anuală a diplomaţiei române. Acolo, ambasadorii români au luat cunoştinţă de dualismul intransigent instalat la vârful României şi de confruntarea dură dintre aripa executivă şi cea prezidenţială. Practic, Băsescu a făcut din enunţurile sale o veritabilă declaraţie de război, într-o confruntare care puse faţă în faţă Executivul şi Parlamentul, împotriva instituţiilor desemnate de Băsescu ca apărătoare ale „statului de drept”: Curtea Constituţională, Parchetul, Serviciile Secrete – cele care ar fi rămas „verticale” pe parcursul procesului de suspendare.

Cine şi-a imaginat că, revenit în funcţie după cea de-a doua suspendare şi după ce glonţul demiterii i-a şuierat pe la ureche, Băsescu îşi va modifica comportamentul şi că va pune interesul ţării mai sus de al său personal, s-a înşelat. Dealtfel, niciodată Băsescu nu a cooperat, noţiunea fiind străină caracterului său: n-a cooperat nici cu echipajele de pe „Biruinţa”, cea până la urmă scufundată, nici cu guvernul în care era ministru şi pe care n-a ezitat să-l dărâme, nici cu Consiliul General de la Capitală şi nici cu cei trei premieri cu care a „coabitat” până la Ponta. Pe Tăriceanu l-a ţinut doar în pumni, iar pe Boc şi Ungureanu nu i-a luat în considerare.

Rejectat de populaţia care a făcut eroarea