Am învăţat să nu ne mai uităm în gura politicienilor, marii experţi ai pălăvrăgitului. Vorbele lor de clacă ne interesează mai puţin, dat fiind că oamenii nu prea au ce spune. Se bagă şi ei în seamă, în speranţa că astfel le mai apare o poză în ziare, îi mai văd mătuşicile la televizor, îi mai ştampilează alegătoru’ la următoarea votare. Nu ne pasionează vorbele lor, dar ne interesează faptele lor! Ei bine, la capitolul ăsta politicienii pot conta pe noi: nu le vom trece cu vederea coteriile, aberaţiile, ticăloşiile. Şi, din păcate, avem materie primă din belşug.
În urmă cu două zile, o majoritate parlamentară confortabilă ne-a oferit o nouă mostră de politicianism infect. E vorba despre senatorii şi deputaţii care compun comisia pentru statutul parlamentarilor. Aceştia au dezbătut solicitarea PDL de desfiinţare a pensiilor speciale de care beneficiază aleşii patriei.
Trei partide (PSD, PNL, UDMR) şi grupul minorităţilor s-au înfrăţit în a ţine presa departe de discuţii. Atenţie: tema era una de mare interes public, dat fiind că tot se discută intens adoptarea legii unice a salarizării bugetarilor. Parlamentarii sunt bugetari, deci sunt vizaţi de această lege. Numai că ei au apucat să guste din privilegiile unor pensii neruşinate – ori doar să le amuşineze -, iar acum n-ar prea vrea să renunţe la ele.
Acest interes descalificant îi face să-şi pregătească pledoariile. Să vezi atunci argumente: naţiunea... ţara... patria... poporul... interesul public deasupra celui personal... Numai că asemenea momente jenante nu trebuie să ajungă la alegător, că e nenorocire mare când s-o ajunge iar la vot. Aşa că, asta trebuie să rămână între noi, cei care ştim cu ce se mănâncă politica!
Oare cât de gros poate fi obrazul unor aleşi ai neamului? Dar al şefilor lor de partid? Cât stratul de gheaţă din Groenlanda sau cât cel din A
