In fiecare fotografie salasluieste un demon. Si, deopotriva, un inger. Cind unul vegheaza, celalalt doarme. Si viceversa. Nici o imagine, chiar una insignifianta, nu scapa de prezenta unuia sau altuia. Sau a amindurora. Si chiar daca presupunem ca ar scapa si in locul lor s-ar naste un gol, acest gol n-ar avea alta menire decit sa le suplineasca absenta. Intr-un interviu aparut in "Ziarul de Duminica", Cristian Crisbasan, un impatimit si un teoretician si practician al fotografiei, autor al volumului Kitsch-ul nostru cel de toate zilele, afirma ca pentru el fotografia este o stare de spirit, "un anumit mod de a depune o marturie vizuala despre om", despre viata in general si lumea din care, cu sau fara permisiunea noastra, facem parte. Fotografia, scria el, este "portretul subiectiv al unei amintiri". Am stat si am meditat pe marginea acestei supozitii: "Cum poti sa redai o amintire pe pelicula, mai ales atunci cind fotografiezi instantaneu, m-am intrebat, cind nimic din ceea ce ai de gind sa intreprinzi nu se integreaza intr-un plan dinainte stabilit?!" In fond, noi nu facem altceva decit sa fotografiem lucrurile care ne ies in cale, apasind declansatorul aparatului dintr-un impuls interior... Si totusi, rezultatul acestor actiuni, conform confesiunilor unui specialist in domeniu, e o amintire. Adica un fapt deja trait, sedimentat adinc in memoria noastra... Rezultatul e surprinzator, daca nu chiar straniu si inexplicabil, aceasta cu atit mai mult cu cit lucrezi cu un aparat care inregistreaza cu precizie (oare?) imaginile care se si succed pe retina. Si atunci de unde rasare aceasta "amintire"? Cum actioneaza trairile noastre din trecut asupra lucrurilor inconjuratoare? Si mai ales cum putem determina ca aparatul sa consume la unison cu noi? Devine el o prelungire a simturilor noastre, vibrind odata cu impulsurile subconstientului nostru ce interactioneaza cu obiec