Este foarte greu să ne abținem a fi subiectivi atunci când vorbim de un mit național, un mit care să ne facă mândri. „Grânarul Europei“ este cel mai bun exemplu. Și greșim foarte ușor atunci când suntem subiectivi.
În primul rând, raportăm ponderea agriculturii în PIB la trecut, la perioadele în care industria și serviciile erau mult mai puțin dezvoltate. Dar dacă ne uităm la economiile mari, către care tindem și noi, vedem că agricultura nu depășește 5-6 procente din PIB, inclusiv în țări foarte importante în acest sector, precum Franța (cel mai mare producător agricol european are o pondere de doar 2% în PIB a agiculturii).
În mod obișnuit, serviciile ocupă circa două treimi din PIB, industria o treime și agricultura câteva procente. În România, ponderea PIB este de 6% la nivelul anului trecut și va fi, conform estimărilor, de 7% anul acesta. Nici nu ar trebui să ne dorim majorarea acestei ponderi. Da, ar trebui să creștem producția la hectar, să majorăm exporturile, iar PIB să crească suficient de mult, astfel încât ponderea să rămână.
Considerăm că România ar trebui să fie exportator net, adică valoarea alimentelor vândute în străinătate să fie mai mare decât cea a importurilor. Dar nu ar trebui ca, în primul rând, să vedem ce nevoi interne avem și cum să ni le asigurăm? Nu ar trebui ca producția agricolă și de alimente să fie suficientă pentru consumul propriu? Sigur, vom importa mereu anumite produse, acelea pe care nu le putem crește aici. Dar nu este cazul să depindem de importuri. Suntem un popor băutor de bere mai degrabă decât de vin, dar producătorii importă hamei pentru că nu găsesc recolte de calitatea necesară la intern. La fel pentru multe cereale, unde avem producție, dar nu avem calitate.
Poate că ar trebui să investim și în calitatea producției, nu doar în cantitate. Mai mult decât atât, poate
