Cerşetorul care merită ajutor e, paradoxal, cel care nu întinde mâna.

A fura înseamnă a găsi un lucru înainte ca el să fi fost pierdut, a spus cândva Coluche. Comicul francez n-a definit cerşetoria, dar a apropiat-o, prin scheciuri şi panseuri, de buzunăreală. Nu ştiu cât de mult ţin românii la Coluche. (Spre a face să le crească apetitul, reproduc aici părerea lui despre tehnocraţi: „Dacă le dai Sahara tehnocraţilor, în cinci ani cumpără nisip din altă parte".) Ştiu însă cât sunt de fermi când vine vorba de cerşit. Problema a migrat de pe trotuar pe bloguri şi din faţa prăvăliei în dezbateri pe Internet, unde se pun în joc raţionamente, patimi şi exemple. În general, cerşitul nu e văzut ca o soluţie a disperării, ci mai degrabă ca păcăleală, trafic cu afecte sau escrocherie. Acest punct de vedere câştigă teren pe măsură ce profesioniştii din România ai domeniului profită de pe urma globalizării şi nu se mai postează doar pe Lipscani, ci şi în faţa domului din Lucca. Ca să nu mai spun că mândra şi inteligenta Franţă, la ale cărei posturi TV se exersează în batjocură salutul românesc, creşte batalioane de cerşetori la Toulouse şi Narbonne, la Lyon şi Marseille, la Paris şi Avignon.

Judecăţile opinenţilor se blochează din cauza confuziei. Impasul cel mai frecvent este aşa-numita excepţie a cauzei nobile. Asta înseamnă că trebuie să-i descurajăm pe cei care cerşesc în metrou şi să-i ajutăm pe cei care îşi expun suferinţa la televizor, lângă un cont bancar unde se pot face depuneri. Jegosul cu urdori e un infractor, bolnavul popularizat în pauzele publicitare, un martir în devenire. Nu ştiu cât e prejudecată, cât reflex şi cât ingenuitate în felul nostru de-a gândi. Cert este că piciul murdar care vrea un leu e trimis la plimbare, pe când leucemicul asistat mediatic declanşează în noi o bunătate fie jenată, fie complezentă, fie autentică. E complicat? Unii spu