În preajma Congresului al XIV-lea, pe fondul creşterii nemulţumirii colective, suspiciunea autorităţilor devenea tot mai vizibilă şi mai apăsătoare. Chiar şi în redacţiile presei centrale, măsurile menite să asigure "manifestarea vigilenţei revoluţionare" deveniseră insuportabile.
Abonamentele la publicaţiile străine erau cam de multişor poveste, amintire, dar până şi lectura benignelor buletine informative redactate zilnic de către Agerpres era un lux. Cât priveşte contactele cu străinii, ele se desfăşurau într-un cadru strict delimitat. O vreme, reducerea cotei abonamentelor la presa străină a fost pusă pe seama diminuării efortului valutar al ţării. Numai că, acum, după achitarea integrală a datoriei externe, devenea tot mai clar că singurul motiv real pentru asemenea restricţii nu era decât dorinţa de a ţine cât mai departe de ochii cititorului român - inclusiv sau mai ales de ochii cititorilor care lucrau în presă şi care tot cititori erau şi ei, doar că niţel mai avizaţi! - criticile severe la care era supus regimul de la Bucureşti în presa de peste hotare.
Chestiunea contactelor cu cetăţeni străini se punea în termeni ce ţineau de-acum de domeniul absurdului. Psihoza spionilor trimitea, volens-nolens, la sloganul proletcultist al "duşmanului de clasă care nu doarme niciodată". Iar suspiciunea îşi avea zeloşii ei promotori. În aceste împrejurări, nici nu este de mirare dacă foarte repede au apărut bancurile pe tema asta. Bancuri dintre care cel mai reuşit mi se pare acesta:
Un periculos spion al unei agenturi duşmănoase soseşte, în mare taină, pe Aeroportul Otopeni. Abia ajuns, se schimbă în toaleta aeroportului şi ia înfăţişarea unui turist vesel şi nonşalant. Nu înainte de a rememora codul, parola şi, mai ales, adresa omului de legătură de aici, din Bucureşti. Pentru a-şi pierde urma, spionul schimbă, pe rând, mai
