"Urmind aceasta arta, ma voi expune continuu - marturiseste poetul - ca un demonizat pina la sfirsitul vietii...". Aceasta fraza trebuie descifrata ca un crez launtric. Ea e, de fapt, o cheie ce ne permite sa descifram o parte din contradictiile si meandrele destinului sau literar si uman. Cezar Ivanescu face parte din acea specie rara de poeti-trubaduri meniti sa incinte ochiul, dar mai ales delicatele si mereu clevetitoare urechi ale curtenilor, imbracati in vesminte scumpe, ce roiau, altadata, pe la curtile principilor. Nascut prea tirziu, intr-un secol al vitezei, in care lucrurile si-au iesit din titini, iar formele si-au pierdut rotunjimea frusta, itindu-si pe sub fustele sumetite ale noptii unghiurile sortite sa devina prada unei arte absurde, poetul nu s-a sfiit sa-si struneasca struna, cintind in van, cu vocea lui profunda, ce scormonea grotele unor ev-uri (si eu-ri) de mult apuse, pentru a ne aminti de frumusetea nepieritoare ce stapineste lumile Mandalei. Izvorul poeziei sale trebuie cautat, deopotriva, in versurile risipite ale cintaretilor bolnavi ai lui Lucian Blaga din ciclul La cumpana apelor, ce "strabat amurguri/ cu crini albi in gura", inchinzind in ei "un sfirsit sub armura", dar si in textele vedice, ce s-au transmis prin viu grai de la o generatie la alta, printr-o rostire sacerdotala, ale vechii Indii. Pentru a le simti, trebuie sa le ascultam sunetul si sa ne lasam spiritul in voia sunetelor pe care le emana cintecul, asemenea unui fluviu ce poarta in matca sa ramasitele arse ale trupurilor noastre trecute si luntrile ce duc spre tarimul reincarnarilor succesive, aflat undeva la granita dintre Ieri, Azi, Miine si Nicaieri... Rispindu-si cintecul prin lume, poetul Cezar Ivanescu a trait cu ferma convingere ca motorul si generatorul formelor ce pun universul in miscare e extinctia. Moartea, dispartia totala. In viziunea sa, moartea nu poate fi t