Laura Stanciu şi-a făcut deja un nume printre tinerii istorici de la noi. Se numără printre fericiţii membri ai „noului val“, şcolit după 1989, care au avut, la timp, şansa unei cariere universitare. A beneficiat de burse în străinătate, s-a mişcat destul de mult prin arhive şi biblioteci, e harnică la publicat şi bine plasată în structurile de conducere ale Universităţii „1 Decembrie“ din Alba Iulia. E un fel de wonder girl a acelei instituţii academice, asta şi fiindcă face parte din prima promoţie formată acolo. Cercetările şi le-a canalizat de la început spre secolul al XVIII-lea, evoluînd mai ales în perimetrul istoriei culturii. Petru Maior a fost o vreme ţinta ei predilectă – i-a şi dedicat o masivă teză de doctorat –, după care s-a concentrat pe sondarea vocabularului iluminist, a dezbaterilor de idei prilejuite de unirea Bisericii româneşti din Ardeal cu cea romană, dar şi pe editarea de documente ecleziastice. Oarecum firesc, după toate aceste incursiuni de-a lungul şi de-a latul Veacului Luminilor (mai mult sau mai puţin convingătoare), Laurei Stanciu i-a surîs ideea realizării sintezei. Şi ce sinteză! Iluminism central european. Şcoala Ardeleană (Editura Mega, 2010) e cartea născută din ambiţia ei de a impune o nouă lectură într-un domeniu în care au excelat Dimitrie Popovici, David Prodan ori Pompiliu Teodor. O carte menită să treacă prin filtrul actualităţii istoriografice o temă foarte în vogă la noi înainte de 1989, ce a pierdut apoi, treptat, prim-planul.

Dacă n-aş fi avut preocupări de cercetare imediate în acel cîmp tematic, opul cu pricina nu s-ar fi bucurat, poate, de o lectură promptă, sistematică şi atentă din partea mea. Aşa însă, am ajuns să-i cunosc toate articulaţiile şi dedesubturile, să constat prin ce metodă a fost plămădit, să mă întristez şi, în cele din urmă, să mă revolt. Eleganta carte a Laurei Stanciu e compromisă