Împreunarea lui Gutenberg cu Alma Mater a produs, mai ales în ultimul timp, un tip de parazit extrem de dăunător care a decimat păduri întregi şi continuă să le decimeze nestingherit. Aşa numitul parazit îşi spune singur „cunoaştere”, „ştiinţă”, „revistă academică”, „factor de impact”, „scientometrie”, „bază de date”, „anală ştiinţifică”, „volum al conferinţei”, „scopus”, „isi”, „erih” şi într-o mie şi una de alte feluri.

Parazitul cu o mie de nume devorează fără milă lemnul bieţilor copaci pentru a produce într-un ritm demenţial hârtie de uz academic.

Ce se întâmplă mai departe cu hârtia academică? Hârtia academică este mai necitită decât erau pe vremea comunismului ziarele pline de cuvântările tovarăşului Nicolae Ceauşescu. Comparaţia este potrivită până în detalii, căci cuvântările respective nu erau citite nici măcar de „specialişti”, de activiştii de partid, de cei care-şi câştigau pâinea mâncând rahatul ideologic.

La fel, articolele publicate în aşa numitele reviste de specialitate nu sunt citite nici măcar de cei cărora, chipurile, le sunt adresate – tagma de specialişti din domeniu. Iar specialiştii nu se citesc între ei pentru că de obicei ştiu cam cu ce tip de „contribuţii ştiinţifice” au de a face. Şi ştiu pentru că ei înşişi practică acelaşi stil: stilul academic. Pentru necunoscători: stilul academic înseamnă să zici ce au zis alţii, eventual ce au zis alţii despre ce au zis alţii.

Ideea personală lipseşte, maniera de expunere este de obicei greoaie, didacticistă, plictisitoare. Adăugaţi că de câţiva ani încoace se cere ca aceste articole să fie scrise şi într-o limbă de circulaţie internaţională – de obicei engleza (e vorba, desigur, de engleza moartă, scolastică, nu de engleza vie) - şi veţi obţine un articol ştiinţific. Împănat cu ghilimele, scris (de obicei tradus) într-o limbă străină, raşchetat de orice urmă de