Curtea Constituţională a devenit o instituţie importantă pentru România în ultimii ani, mult mai importantă decât a fost în primii ani de după revoluţie. Cred că două au fost motivele pentru care ne-am trezit cu creşterea rolului acestei instituţii. Primul: conflictul constituţional între preşedintele Băsescu, pe de o parte, şi Guvern şi Parlament de cealaltă parte, care a dus la suspendarea primului. Multele episoade ale acelui conflict politic au trebuit să fie arbitrate de Curtea Constituţională, care a trebuit să suplinească lipsurile unei constituţii prea vagi. Al doilea motiv pentru care Curtea a devenit mai importantă: creşterea numărului de sesizări în procesele de corupţie şi în procesele ce ţin de drepturile băneşti plătite de stat (salarii şi pensii). Deşi importanţa Curţii a crescut, instituţia ca atare rămâne o mare gaură neagră. Procedura de numire a judecătorilor este publică, dar irelevantă. Nu ştim ce merite au avut cei trimişi acolo şi, mai ales, nu avem habar ce opinii au ei despre chestiunile şi principiile asupra cărora vor urma să decidă.

Mă uit cu invidie la procedurile de numire şi la dezbaterea publică din jurul Curţii Supreme americane. E drept, Curtea lor Supremă îndeplineşte simultan rolul avut la noi de Curtea Constituţională şi Înalta Curte de Casaţie. Dar asta nu explică diferenţa de tratament, ci o cultură solidă a dezbaterii deschise şi responsabilităţii publice. Fiecare candidat la Curtea Supremă americană este îndelung şi minuţios chestionat de presă, ONG-uri şi Senat privind opţiunile sale. Se ştie clar ce verdicte a dat şi ce opţiune are candidatul în ce priveşte dimensiunea guvernului, dreptul la avort, religia în spaţiul public, relaţiile dintre guvernul federal şi cele statale etc.

Cred că modelul „tradiţional" prin care preşedintele sau Parlamentul român anunţă nişte nume despre care nu ştim nimic şi ne trezim a