Pretutindeni unde au luat puterea după al Doilea Război Mondial, partidele comuniste aveau nevoie de legitimitate. Ca s-o câştige, s-au proclamat reprezentante ale clasei muncitoare.
La noi, poate mai tare decât prin alte părţi, partidul comunist a bătut cu pumnul în masă în numele clasei muncitoare. Le-a cerut tehnicienilor şi intelectualilor supunere oarbă, în cazul în care n-a înfundat cu ei închisorile politice. A trecut la "purificarea" fabricilor şi instituţiilor promovând la vârf "elemente muncitoreşti". S-au scurs însă anii, apoi deceniile fără ca muncitorimea să ajungă în paradisul promis.
Anii '45-'58 au fost cei mai dramatici. Persecuţii, arestări, crime groaznice. Deposedarea ţăranilor de pământ. Destrămarea clasei politice. Lichidarea vechii clase a conducătorilor din industrie. Studenţi exmatriculaţi din facultăţi, elevi eliminaţi din licee. România era forţată să uite de trecutul ei capitalist şi să "viseze" un nou viitor, comunist.
Viaţa politică, socială şi economică în România era dirijată de la Moscova. Iar pentru Moscova, cu deosebire în etapa 1948-1953, vremea pomenirii "umbrelor" istoriei Maicii Rusia, din timpul Marelui Război, trecuse. Stalin nu mai era nevoit să gândească, aşa cum făcea când voia să învingă la Moscova sau la Stalingrad, că are nevoie de argumente mult mai tari decât marxism-leninismul şi să invoce marile figuri ale trecutului Rusiei. Era deja biruitor. Diviziile lui mărşăluiseră triumfătoare spre Berlin. În urma lor au lăsat politruci şi comisari care să sădească ideologia comunistă. Sub steagul "marilor clasici": Marx, Engels, Lenin şi Stalin. "Munca de lămurire" nu se mai ducea cu argumente psihologice; se trecuse la politica pumnului în gură.
Începuseră arestările şi în România: argumentul cel mai tare. Temuta "maşină neagră", ce venea numai noaptea, pentru a-i ridica pe cei pe care noua putere şi