Apariţia cărţii Zgomote. Eseu despre economia politică a muzicii (Bruits. Essai sur l’économie politique de la musique, Paris, PUF, 1977, 304 p.; ediţia a doua revăzută şi adăugită – 2001) a lui Jacques Attali a marcat o dată, cu treizeci de ani în urmă, în înţelegerea dimensiunii antropologice a istoriei. Volumul a fost însă şi prilejul inaugurării unei intersecţii metodologice care se lasă descrisă drept utilizarea muzicii pentru înţelegerea lumii şi profetizarea viitorului, aşadar pentru utilizarea sunetului – de la zgomot, bruiaj pînă la muzică şi aşezare a lui în contexte armonice – ca decriptor al socialului şi politicului. Numai că inovaţiile la nivelul instrumentarului şi al abordării nu se încheie cu asta. O altă noutate metodologică este aşezarea, la baza intuiţiilor filozofico-istorico-muzicale ale autorului, a unei vaste şi celebre compoziţii picturale renacentiste din Ţările de Jos: tabloul lui Breugel Lupta dintre Carnaval şi Post. După cum observa un comentator al lui, Theodore Gracyk, în 2002, „Attali crede că pictura şrespectivă – n. m.ţ este o profeţie simbolică briliantă a ideilor lui despre muzică, gălăgie şi politică“. Atrag atenţia aici asupra faptului că noise din textul lui Gracyk este corespondentul englez al lui bruit, ambele putînd fi traduse, în funcţie de context, şi prin zgomot, şi prin gălăgie. În cazul de faţă, am preferat „gălăgie“ pentru că şi „gălăgie“, şi „politică“ sînt concepte generalizante, care obligă la înţelegerea lui noise/ bruit ca ansamblu al zgomotelor, nu ca simplu element sonor. În plus, cuvîntul românesc „zgomot“ trimite la un înţeles neutru, ce dobîndeşte conotaţii negative doar prin aglomerare. Vreau să spun că zgomotul în sine este, oarecum, echivalentul cuvîntului sunet însuşi, numai zgomotele devenind opusul sonorităţilor armonioase, plăcute, înzestrate cu semnificaţie culturală şi cu valoare estetică ce al