Penuria de caractere În legătură cu tendinţa generalizată din publicistica postmodernă de a scrie despre orice, oriunde, de a amesteca voit (cu orice risc!) planurile, am de formulat, în loc de orice introducere teoretică, o tristă constatare: tot mai mulţi par a căuta astăzi nestemate în gunoi, adică acolo unde, cu nici un chip, nu pot fi! Astfel, cu o indignare suspectă, dl Mircea Vasilescu (nefiind un oarecine, ci însuşi redactorul-şef al publicaţiei, mă aplec, iată, asupra producţiei dumisale gazetăreşti!) combate în Dilema nr. 506/22-28 noiembrie 2002, pagina 4 opinia "unor ziare şi a unor editorialişti" despre "actul celor trei gimnaste", socotit "nu doar ca o cumplită decădere personală, dar (ci!) şi ca o ciobire a prestigiului şi a imaginii ţării etc. etc. Spre a nu plictisi cititorii, trec deocamdată peste eroarea gravă în plan intelectual (deopotrivă filozofic, pedagogic şi teologic) a dlui M.V. de a socoti gestul cu pricina (aducător de substanţiale cîştiguri, să nu pierdem din vedere!) o manifestare a "dreptului la individualitate" al fostelor gimnaste. Mă mir doar că i-a scăpat esenţa problemei: confuzia dintre statutul sportivului (remunerat copios, în comparaţie cu un profesor, bunăoară, nemaivorbind despre adulaţia de tip politicianist: "botează străzi cu numele lor" - ale sportivilor, precizarea mea - "le ridică statui" etc.!), al performerului, în genere, şi cel al insului reprezentativ, demn de a constitui MODELUL. Fiind o boală teribilă a societăţii contemporane, nu pot s-o tac (vorba dlui Nicolae Manolescu): aş numi-o penuria de caractere. Dacă Şcoala şi Biserica de pe plaiurile carpato-danubiano-pontice ar fi mai active, redresarea actualei stări de lucruri ar fi posibilă în cîţiva ani; în ritmul actual, însă, adică luînd în calcul sistemul de învăţămînt "în cădere liberă" (de exemplu, cu tinerii absolvenţi care nu ştiu cum să plece mai r