Proze. Mi-am adus aminte de acest titlu al lui Radu Petrescu. Un mare scriitor, cu totul uitat azi. Ca şi ceilalţi tîrgovişteni. Fără carieră internaţională, traduceri, fără promo, fără nimic. Fum, erau alte timpuri. Chiar bune pentru proză. Nu ştiu, poate au fost şi alţii care au folosit, înaintea lui Radu Petrescu, pluralul „proze“; ulterior, optzeciştii l-au preluat şi ei şi l-au întors pe toate feţele. „Prozele“, ca şi formulările ambigue precum „text“/„texte“ pot însemna orice. Bune să fie. Nu teoria literaturii mă interesează în aceste rînduri, în care nu-mi propun decît să amintesc de cîteva cărţi de proză adevărată. Un prim volum la care vreau să fac referire se numeşte Amintiri din restul vieţii mele (Editura Humanitas, colecţia – foarte bună – „Memorii. Jurnale“, 2013) şi aparţine unui autor al cărui nume nu-mi spunea nimic: Radu Mărculescu. Dintr-o prezentare a editurii, dintr-un util cuvînt înainte semnat de Gabriela Mociulschi Tanascaux şi dintr-o călduroasă postfaţă semnată de Radu Şerban Palade m-am lămurit. Radu Mărculescu (1915-2011) aparţine unei generaţii cu destinul fracturat de istorie. Studii liceale la „Spiru Haret“; universitare – Litere şi Filozofie, cum era pe atunci –, la Bucureşti, profesorat în anii ’30 şi apoi războiul. Al Doilea Război Mondial. Prizonierat la ruşi între 1942 şi 1951; eliberarea, munci diverse, apoi iar închisoare între 1959 şi 1964. Apoi a trăit pur şi simplu. Evident, marginalizat şi fără să publice nimic. După 1989, scoate mai multe volume de teatru şi proză memorialistică. Cu accente puse pe experienţa de front sau pe aceea a anilor de detenţie. Măr turii fruste, documente de istorie orală, dar şi bune pagini de proză-proză. Cartea de faţă (al treilea volum publicat de acest autor) acoperă o viaţă de om. În centru se află povestea unei familii de români din secolul al XX-lea. Fără să aibă pretenţii literare – ca