Pentru statul român urbanismul şi arhitectura nu există ca subiect cultural. Şi, chiar dacă aparent există o anumită consideraţie, ea este inerţială, pentru că ţine de trecutul prestigios al profesiei, şi abstractă, pentru că nu are consecinţe practice. Potenţialul unui domeniu, care, în alte ţări europene, este astăzi o extraordinară sursă de profit economic, cultural şi de imagine, este ignorat în România.

Valul imobiliar al ultimilor ani a adus în atenţie situaţia gravă a patrimoniului istoric urban, dar a pus în evidenţă şi prezenţa atât în aria profesională, cât şi în cea administrativă a unei complet greşite înţelegeri a modernizării, combinând un modernism anacronic cu o retorică perversă a dezvoltării. Nu „modernul“, în general, este responsabil pentru agresiunile asupra monumentelor şi zonelor protejate, ci persistenţa unor componente negative ale ideologiei lui primare – aversiunea faţă de trecut şi exaltarea elementului tehnic –, cărora li se adaugă, într-o ordine aleatorie, practica deficitară a profesiei, laxismul legislaţiei, disfuncţiile instituţionale, reducţionismul economic, legăturile subterane între politică şi afaceri etc.

Clarificând termenii discuţiei, trebuie făcută o dublă precizare. Prima reia bine cunoscuta distincţie dintre modernizare, ca proces de dezvoltare socio-economică specific modernităţii, şi modernism, ca răspuns cultural exprimând valorile modernităţii, condensat în arta şi arhitectura din prima parte a secolului XX. A doua se referă la relaţia dintre morfologia urbană şi limbajul arhitectural, dintre formalizarea oraşului şi formalizarea obiectului.

1. Modelul urbanistic şi arhitectural al modernismului s-a constituit ca un proiect raţionalist întemeiat pe o dublă negare a trecutului – a oraşului tradiţional şi a stilurilor istorice; a oraşului tradiţional, pentru că era inadecvat funcţiunilor urbane moderne