Abia acum se instaleaza groaza, scapa din piept si se urca in git, invadindu-ti toata fiinta. Te apuca tremuratul, nimic nu te mai asculta, iti duduie ceva in urechi, nu mai vezi bine si ti se pare ca orice miscare este imposibila si ca esti intr-o situatie fara scapare. Solutia renuntarii si caderii in gol incepe sa ti se para ca o usurare, ca o scapare de chin si de durere, ca un somn adinc. Frumusetea la catarat pe stinca nu sint peisajele, ci faptul ca iti reaminteste la orice pas cum e viata cu adevarat; traseul pe care il urci este drumul vietii tale in miniatura. Ca sa nu fiu prea vag, am sa explic mai clar fenomenul. Pentru a ajunge la baza traseului trebuie sa te trezesti foarte devreme ca sa ai timp sa iti pregatesti echipamentul si sa ajungi la locul respectiv. Acum parca te nasti si, pe drept cuvint, esti foarte aproape de momentul zero din viata ta: nu prea esti constient de multe, ai ochii cirpiti si iti vine sa urli pentru macar 5 minute de somn in plus. Deschizi cu adevarat ochii abia cind ajungi la baza muntelui si vezi stinca infatisindu-se mare si goala inaintea ta (copilaria?). La prima vedere este complet inaccesibila, dar trebuie sa urci, cale de intoarcere nu e; de fapt ar fi, dar ai ambitie, n-ai batut atita drum degeaba. Si, la drept vorbind, nu e mare scofala, te simti in putere si viguros, apuci de colo si de colo si gata, mai departe vom vedea. Ei bine, asta e greseala fatala. Dupa primii pasi observi ca totul se complica, prizele sint din ce in ce mai mici si mai greu accesibile, haul din spatele tau se face din ce in ce mai mare, pitoanele din perete par din ce in ce mai fragile si nesigure, incepi sa te blestemi, cine te-a pus, ce e de facut; inima iti bate ca la iepuri, panica sta la portile gitului gata-gata sa te cuprinda, nu spui nimic, stringi din dinti, gemi, icnesti. Oricum nu te mai aude nimeni, cel din fata e departe, la fel ce