M-am apucat de „Mantaua“ lui Gogol. Deşi am citit-o şi răscitit-o, graţie uriaşei mele disponibilităţi de a uita, mi se pare că o parcurg întâia oară.

Mă ajută şi trucul, folosit ori de câte ori mă apuc de o carte citită, de a face rost de una nouă. În cazul prozei lui Gogol, mi-a căzut în mână, la librăria unui supermarket, volumul „Taras Bulba. Mantaua. Nasul. Vii.“

Am dat gata toate cărţile lumii de mă apuc de cărţi citite şi răscitite? Evident, nu. Am îmbătrînit şi, prin urmare, nu mai am cutezanţa – tipică altei vârste – de a mă apuca de o carte nouă. Dacă mă va plictisi? Dacă o să mi se pară timp pierdut? Cu o carte citită şi răscitită, merg la sigur. Mai ales când autorul e Gogol, magistrul meu într-ale infinitului mic.

Chiar de la primele pagini, simt nevoia să mă plesnesc peste frunte, zicându-mi:

„— Cum de nu mi-a sărit în ochi la lecturile şi relecturile anterioare?“

Victimă a surâsului ironic al lui Gogol, Akaki Akakievici, personajul principal, ajuns aproape nume comun pentru a desemna funcţionarul obscur, e, în realitate, un model de angajat la stat, în cazul lui, dar, prin generalizare, la orice firmă. Neîndoielnic, din perspectiva rusului tumultuos, sărind de la balalaică la mitralieră, un tip precum Akaki Akakievici merită dispreţuit.

Akaki Akakievici e un mărunt funcţionar în Imperiul birocraţiei ţariste. Simplu copist într-un birou. Sarcinile lui de serviciu se reduc la transcrierea pe curat a documentelor, într-o vreme când nu apăruse maşina de scris şi, cu atât mai puţin, procesorul Word. Notează despre el Gogol: „Nu se ştie dacă mai poate fi găsit un astfel de om, atât de dedicat profesiei sale. Era insuficient să spui despre el că îşi făcea serviciul cu sârguinţă, pentru că, de fapt, el îşi făcea datoria cu o pasiune nemaiîntâlnită. Acolo, în această activitate de transcriere, el întâlnea o lume plăcutăşi pit