Am simtit de multe ori neputinţă în faţa stereotipurilor. Pe vremea când eram studentă şi deschideam gura prima dată în vreo conversaţie şi primeam întrebarea “eşti moldoveancă?” pe un ton un pic ironic si uşor compătimitor. Sau când mergeam în vreo călătorie, ca cea din Franţa prin 1994, când la un restaurant din Paris, unde eram caţiva români si câţiva francezi, chelneriţa ne-a împărtăşit, înainte de a şti de unde venim, cât de tare îi urăşte pe românii care au invadat Parisul la cerşit. Dar zilele astea m-a durut rău de tot o altă etichetă pe cale a se naşte. Cea a profesorilor şpăgari, dispuşi pentru un pumn de gologani să-şi vândă integritatea . Urăsc copiatul şi elevii mei ştiu asta. Şi părinţii lor care au încercat să mă înduplece să-i iert când i-am prins copiind şi le-am pus 1. Chiar dacă argumentul lor era „ o să îmi traumatizaţi copilul”. Pentru că nu l-a batut pe al meu „ dacă nu pedepsesc frauda, o să traumatizez restul de 29 de copii care nu au copiat”. Şi cred că motivele existenţei unor profesori care tolerează copiatul pe bani la bacalaureat, nu stă nici în salariile mici, nici în reforma incompletă, nici în obişnuinţa spăgii la români, ci doar în lăcomie şi slăbiciune. Pentru că altfel nu s-ar explica de ce există şi profesori care nu acceptă murdărirea. Poate că e timpul să ne construim alte criterii de evaluare. Să trecem în regulamente exmatricularea elevilor care copiază, sau scăderea drastică a notei la purtare în învăţământul obligatoriu, acolo unde nu e posibilă exmatricularea (altă ciudăţenie). Să nu mai acceptăm copy şi paste prin referatele copiilor, şi să-i învăţăm să respecte munca. Aud tot mai des „nu-i place materia asta” şi de aia nu învaţă. Sau „ e prea mult de învăţat”. Şcoala nu e distracţie şi munca nu e amuzantă. Sigur, e ideal să faci cu plăcere orice, dar asta nu înseamnă că trebuie să transformăm şcoala într-un loc unde ne ju