Cine pe cine vegheaza? Citind cartea lui Mircea Mihaies, mai ales incipitul, am senzatia ca asist la un joc subtil de-a v-ati ascunselea. Patrunzi cu adevarat in atmosfera unui jurnal abia dupa ce ai testat pe propria piele experienta solitudinii esentiale, dupa ce ai trecut prin acea tacere profunda din care pot tisni cuvinte care sa nu mai exprime decit neputinta unei existente „monolitice“.
Cartea lui Mircea Mihaies e construita pe baza acestei experiente a solitudinii, ca un exercitiu de empatie pe linga fiecare dintre „perechile“ ce intra in joc atunci cind este vorba despre jurnalul intim: autorul si omul care incearca sa capete certitudini „mundane“ in legatura cu propria existenta. De pe suprafata speculara a jurnalului (nimic intimplator, nici in titlu, nici in pomenirea aparent fugara a lecturilor din Lacan, in prima parte a volumului) vegheaza permanent umbra Celuilalt, relatie tensionata, poate neconstientizata de cel ce scrie:
„Da, direct din Kafka, direct din cel mai ingrozitor capitol al cartii, al literaturii, din lipsa lui de aer in lipsa mea de energie. Sint inca racordat si acum, cind scriu, la viata acestui domn inalt, subtire. Ma uit indelung la miinile mele, in timp ce scriu si nu inteleg. Ele scriu. Eu privesc.“
Nu exista unitate in acest demers al regasirii: intra in joc tensiuni cumplite, cel ce scrie jurnal este supus unui écartèllement crud. Histrionismul necesar literaturizarii trebuie abandonat in favoarea unei „sinceritati curative“. Bineinteles ca si onestitatea aceasta este tot masca, si inca una fortata, denial-ul unei alienari insuportabile. Poate ca aici se afla si explicatia atractiei pe care o exercita specia diaristica: situatia este, totusi, una tragica. Minciuna, iluzia faptului ca, fixata pe hirtie, spuma zilelor capata consistenta sint constientizate, dar cel care scrie nu poate rezista tentatiei de
