Nu e prima criză de premieri din istoria post-decembristp. Poate cel mai surprinzător episod a fost cel cu Nicolae Văcăroiu, scos din joben de Iliescu după alegerile din 1992, despre care înainte de desemnare nu se suflase un cuvinţel. Evident, nu puţini dintre veleitarii momentului au fost frustraţi de această decizie, dar Văcăroiu s-a dovedit, în cele din urmă, a fi o opţiune corectă pentru momentul respectiv.

Cele mai mari probleme în găsirea de premieri le-a avut Convenţia Democratică. Şi de data aceasta preşedintele – acum Constantinescu – a scos din alt joben un candidat surpriză: primarul general al Capitalei, Victor Ciorbea. Preferinţa pentru acesta s-a datorat relativei popularităţi obţinute în cursul campaniei anti – Halaicu (!!!) şi mâncătoriei declanşate în cadrul „forţei conducătoare” ţărăniste între pretendenţi de categoria lui Ciumara, Spineanu şi Vasile. După interludiul „Vasile”, s-a declanşat o nouă criză, rezolvată într-o manieră originală de Mircea Dinescu, la restaurantul „Piccolo Mondo”, unde s-a decis decuplarea lui Mugur Isărescu de la BNR şi trecerea sa temporară (postul i-a fost blocat) la Palatul Victoria. Apariţia guvernatorului în zona politică a corespuns unui scenariu de avarie care avea să se repete peste timp, odată cu revenirea democraţilor la putere, de data aceasta ca „forţă conducătoare”. A trebuit ca Stolojan să defecteze pentru a doua oară ca să cadă năpasta pe capul lui Boc, şi nu odată, ci de vreo patru ori la rând.

Am ajuns într-un moment în care scenariile din 97 şi 99 se repetă. Lumea politică – y compris cea democrată – s-a săturat de Boc ca egiptenii de Mubarak. Boc însuşi pare să se fi resemnat cu ideea că ce-i prea mult nu-i sănătos şi a acceptat, în principiu, că ar cam trebui să se retragă. O retragere care, însă, pune probleme grele tuturor celor legaţi într-un fel sau altul de el şi pentru care finalul m