Faimosul critic şi eseist Matthew Arnold definea cultura ca pe „încercarea de a atinge perfecţiunea totală prin cunoaşterea celor mai bune lucruri spuse şi gândite în lume". Dacă aşa stau lucrurile, atunci culturii românilor îi lipseşte tocmai dimensiunea... culturală. Între modelul perfecţionist şi idealist al lui Eminescu şi cel concentrat pe critica zeflemistă a prostiei şi lucrului rău făcut, aşa cum a întruchipat-o scrisul lui Caragiale, se pare că am ales al doilea model. Sunt, desigur, năravuri infinit criticabile împrejurul nostru, în fiecare clipă. Dar este şi o nevoie uriaşă de model cultural, iar pe acesta nu pare să îl propună nimeni dincolo de aşchii generice disparate dintr-o gândire al cărei etern slogan este sincronizarea cu Vestul.

Această lipsă a unui orizont cultural coerent, propriu, către care să se îndrepte eforturile comune ale creatorilor şi oamenilor de ştiinţă, al politicilor culturale şi al iniţiativelor manageriale private devine evident mai cu seamă prin consecinţele lui neaşteptate, la toate nivelurile. De la folosirea vagă a săpunului şi batistei - semne ale civilizării moderne despre care vorbeşte cu pricepere Norbert Elias într-una dintre cărţile majore ale culturii europene - până la respectarea solemnă, în orice moment al vieţii, a prezumţiei de nevinovăţie şi a manifestării unei elementare şi minimale bunăvoinţe faţă de suspecţi sau chiar inamicii politici, zi după zi şi clipă de clipă, viaţa cotidiană ne furnizează dovezi ale acestei carenţe de sistem şi de civilizaţie din România.

Într-o carte recent apărută, un autor american se întreabă - polemic - ce mai rămâne din cultura franceză... Îi răspunde chiar un gânditor francez, titrând laconic: preocuparea pentru grandoare. În ce ne priveşte, noi, românii suntem cu totul înafara oricărei discuţii de acest fel. „Ce mai rămâne" din cultura noastră sună ridicol, câtă vr