"Ce bufonerie şi ce impostură, în fond, în

meseria de critic literar: expert în obiecte iubite! "

Julien Gracq Cînd eşti suficient de matur pentru a începe să scrii cronică literară? Habar n-am. Ştiu că eu am început să scriu recenzii destul de tînăr. Am mers, cum s-ar zice, pe mîna celui care m-a încurajat sperînd, spre binele amîndurora, că nu se înşală.

De aceea, cred că imaturitatea intră în derivă, în acest caz, abia odată cu prima cronică pe care o dai spre publicare cu inima strînsă. De îndoială. Nu-i vorbă, şi prima recenzie o scrii cu teamă, dar atunci ai o altfel de reţinere, eşti preocupat de datele aşa-zis tehnice: am folosit eronat o dată, am ratat un acord, am greşit vreun titlu, am încurcat naratorul cu naratarul etc.!? Un tînăr cronicar face un mare pas înainte odată ce începe să-şi cultive îndoiala: din momentul în care nu se mai încrede doar în curajul pînă la indecenţă, în vanitatea freneziei vîrstei, în personalitatea şi suficienţa stilului, în seninătatea sau, după caz, în scepticismul cu orice preţ sau, dimpotrivă, exclusiv în decenţa aproximativului "călduţ". Îndoială, dar ce fel!? S-o ştim şi noi! Păi, îndoiala că n-ai comunicat, că n-ai convins sau, dimpotrivă, că ai fost persuasiv fără a fi just. Nedreptăţind, cu alte cuvinte! Îndoiala e un infinit joc al nuanţelor. Ca şi critica, de altfel. Te poţi juca, eschiva, poţi jongla, dar nu trebuie să-ţi fie indiferent de eşti relevant sau nu. Te poţi consola oricînd la gîndul că oricum opera e deschisă, că nu există interpretare unică şi alte chestiuni de teorie literară, dar ai tu liniştea că ai citit bine, că ai revelat măcar o faţetă a cărţii? Îndoiala "soft" şi nu frica, sau mai ştiu eu ce alt sentiment dur care paralizează orice act critic şi viciază verdictul. Îndoiala matură înseamnă reţinere şi provocare în egală măsură, stimulează, e creativă şi te pune într-un per