Paznicul călare pe bicicletă şi cu o pâlnie de circ la gură trece pedalând alene şi anunţând închiderea parcului.
Soarele apune. Şi fiindcă sanctuarele acestea ale verdeţii, domeniul Reginei, trebuie să rămână pustii şi curate, noaptea, departe de tot ceea ce instinctul sau întunericul ar putea trezi ori profana, oamenii le părăsesc treptat, după căderea serii.
Stau lângă trei bătrâni care îşi strâng zmeiele în înserarea ce se lasă...
Mă înşelasem. Bătrânii erau singuri doar cu câinii lor de rasă, care se făceau că se bat între ei, cu mişcări simulate, pe iarba elastică, netedă, verde-brună, înviorător de proaspătă sub talpa goală; mă descălţasem, anume, s-o compar cu iarba cealaltă, din ogrăzile Bucovinei...
Ştiu cum se înalţă şi cum se coboară un zmeu.
Nimic nou. Bătrânii strâng sfoara, cum ştiu şi eu din copilărie, pe ghemul înfăşurat pe băţ, mişcând ghemul, cruciş, cu o rotire din încheietura mâinii.
Există şi un alt sistem, desigur, - să petreci sfoara în podul palmei şi pe sub cot, ca frânghia de rufe sau ca lasoul, dar aşa poate să se încurce, dacă nu eşti priceput.
Cele trei zmeie se lasă în formaţie, ca o escadrilă; vin către pământ cu un zbârnâit tare, din ce în ce mai tare, iar împotrivirea de a coborî, se comunică sforilor încordate la maximum.
Paznicul se întoarce cu bicicleta lui, descalecă, leneş, se apropie prin iarbă cu pâlnia în mână şi se interesează ce înălţime au atins astăzi zmeiele; dacă au avut vânt bun şi dincotro, iar cei trei bătrâni, care îl cunosc probabil de mult, îi dau lămuririle necesare, şi se despart sub seara ce a căzut grea peste ei.
(Note de călătorie, LONDRA 1968)
Paradă chinuită
E un spectacol; şi orice spectacol este un alt fel de viaţă. Oamenii devin nefiresc de