Cald. Zapuseala. Nori. Peste 35 de grade. La intrarea in Muzeul de Arheologie din Mangalia doua femei in pragul somnului. Una chiar motaie, cealalta tine in mana o liniuta de plastic. Cu gesturi de Cald. Zapuseala. Nori. Peste 35 de grade. La intrarea in Muzeul de Arheologie din Mangalia doua femei in pragul somnului. Una chiar motaie, cealalta tine in mana o liniuta de plastic. Cu gesturi de somnambula taie bilete ajutandu-se de liniuta, fara sa ridice capul spre cel care le-a cerut. Nu e soare si, la mare, intr-o zi fara soare, nu sunt prea multe lucruri de facut. Afara briza face aerul respirabil, dar cand pasesc in prima camera a muzeului mi se taie rasuflarea. Nici o adiere, doar un geam deschis prin care aerul patrunde in reprize, insuficient pentru spatiul respectiv. Nici vorba de ventilatie, asa cum nu poate fi vorba de vreun ghidaj prin muzeu sau de explicatii suplimentare. Tot ce ni se permite sa aflam sta scris pe niste etichete micute, asezate in josul obiectelor expuse in vitrine. Unele vitrine sunt atat de prost asezate, incat nu le poti privi decat de la ceva departare. Adio citit etichete, mai ales daca porti ochelari. Vezi totusi obiectele si iti dai seama ce descoperiri extraordinare s-au facut in pamantul de sub acest oras micut, patriarhal, numit pe vremuri Callatis, unul dintre marile orase ale antichitatii greco-romane. Bantui prin cele cateva incaperi, fascinata de statuetele de tip Tanagra (sec. III-II i.Hr. - foto), de bijuteriile din aur (secol II-III.d.Hr.), de amforele de epoca elenistica si fragmentele de obiecte uzuale din care, cu putina imaginatie, poti reconstitui un mod de viata. Imi amintesc o fraza ce da cheia filmului lui Nae Caranfil, Filantropica: "mana intinsa care nu spune o poveste nu capata nimic". Totusi, eu am dat banii inca de la intrare, dar nimeni nu-mi spune povestea acelor vremuri, a caror umbra se zareste printre