Constantin Cubleşan,
Nuvelistul Rebreanu, Editura Academiei Române,
Bucureşti, 2012, 324 pag
Incitat de „prejudecata, perpetuată de la un critic şi istoric literar la altul, de la o generaţie la alta de cercetători, că proza scurtă pe care a scris-o Liviu Rebreanu a fost doar un exerciţiu pentru marile sale întreprinderi romaneşti” (Călinescu dădea tonul în Istoria sa: „Nuvelele sunt de fapt nişte simple aspecte. S-ar zice că un pictor de mari compoziţii s-a exersat desenând detalii, braţe, pumni strânşi, picioare, în vederea unei imense pânze, ce se ghiceşte a fi din câmpul vieţii rudimentare”), Constantin Cubleşan se angajează într-un proiect pe tiparul, deja adjudecat ca marcă, al celor mai cunoscute întreprinderi ale sale. Prozator, dramaturg, poet, critic şi istoric literar, C.C. este, cu precădere, cel-care-a-citit, ani în şir, pentru ceilalţi, cu răbdare şi un soi de răspundere liber şi discret asumată, tot ce s-a scris despre Eminescu, Creangă, Caragiale. Volumele sale „…în conştiinţa critică” (sau cu variaţiuni pe aceeaşi idee) sunt nu atât culegeri de critică a criticii, cât, mai ales, minuţioase şi utile bibliografii analitice. A coordonat, din acelaşi impuls oarecum pedagogic, cu aplecarea spre bună rânduială a unui ardelean care se respectă, Dicţionare ale personajelor lui Caragiale, Blaga, Mihail Sebastian. A dedicat volume întregi unor secţiuni anume din opera unor scriitori de raftul întâi (vezi Lucian Blaga – dramaturgul sau Romancierul Rebreanu), în aceeaşi dorinţă de a inventaria şi organiza o moştenire culturală.
Liviu Rebreanu se iveşte ca nuvelist într-o literatură cu vârfuri incontestabile în specia cu pricina. Le inventariază el însuşi, elogios, în Centenarul nuvelei româneşti, articol reprodus în Amalgam (1943): ,,Geniul poporului nostru, ţărănismul nostru organic ne predestinează să cultivăm povestire
