Între Constanţa şi Mangalia se filmează o emisiune TV pentru nostalgici, sub genericul „Dacă doriţi să revedeţi anii ’80“.
Undeva pe lângă Neptun, într-o curbă largă, trenul rapid se opreşte într-o rână, ca într-un montagne russe în care timpul a îngheţat. După 20 de minute, trece din sens opus trenul eliberator, acoperit cu tablă descojită. Secvenţa se repetă de încă două-trei ori, căci în plină câmpie nu suntem capabili să mai tragem o cale ferată lângă singura existentă, terminată în 1937. Noroc că a fost reabilitat tronsonul Bucureşti - Constanţa, ce se parcurge în exact acelaşi timp ca înainte de începerea lucrărilor, în 2005! Continui să cred că, în dicţionarul de termeni CFR, „accelerat" se referă la pulsul călătorilor supuşi aşteptării, după cum „rapid" trebuie să fie acronim, căci adjectiv nu poate fi. Trenul „InterCity", care-ar trebui să reprezinte viteza supremă, lasă politicos marfarele să treacă înainte. Iată sensul profund al României turistice: marfa are prioritate în faţa omului, fiinţă sezonieră uşor de mulţumit, căci din pietriş şi ciment se întrupează primitoarele sarcofage.
Pe margini sunt maldăre de traverse din piatră şi kilometri de şine ruginite, oseminte ale unor bune intenţii de demult. Admiri variantele autohtone ale Catedralei Sagrada Familia, schelete de beton cu „mustăţi" înţepând cerul, începute spre a fi grabnic neterminate. Apoi, bineînţeles, este gunoiul, aflat într-o vacanţă permanentă pe litoral. În Mangalia, într-un cămin de nefamilişti poreclit tandru hotel, te gândeşti că înaintea celor două stele de pe frontispiciu se va fi aflat cândva şi semnul minus, dar a căzut la un cutremur de prin secolul al XV-lea. Aici, Kafka nu s-ar fi visat transformat în gândac, ci înecat de mocheta din plastic care inundă fiecare ungher. Pe pereţi e calciu gri-verzui, sub duş te simţi ca-n „Psycho", poate că vecinul va năvăl
