Jans-Jürgen Heinrichs, etnograf şi jurnalist austriac: "Interesul dumneavoastră pentru fenomenul declinului îşi are vădit rădăcinile mai înainte de toate într-o percepţie a istoriei ca fiind permanent o istorie a destrămării, un proces al decăderii ce nu poate fi oprit. Pe de altă parte, am senzaţia că este vorba aici de o foarte intensă experienţă proprie de viaţă, poate chiar fizică, a decăderii. Pe ce se întemeiază teoria dvs. - pe o tradiţie filozofică generală a secolului 20, să zicem, pornind de la Nietzsche, în cadrul unei tradiţii a pesimismului, a scepticismului - ori, totuşi, în mare parte, pe percepţia avută asupra propriului trup?"

Întrebare bună, mai ales când cel chemat să-i răspundă nu este altul decât Cioran, cel atât de refractar-sincer indispus de întrebările banale, la care niciodată nu a vrut şi nu a ştiut să reacţioneze. Remarc introducerea noţiunii de trup - decăderea trupului - într-o dezbatere totuşi filozofică; nu prea se obişnuieşte una ca asta, când nu te numeşti, să zicem, Pascal... Dar introducerea noţiunii este avenită şi atunci când te numeşti Cioran şi ai scris un tratat al descompunerii (Précis de décomposition). Cioran, aşadar, într-o convorbire de excepţional interes din 1983 (publicată în "Lettre Internationale"), la care m-am referit acum câteva zile: "Este ceva absolut personal! Bineînţeles că l-am citit pe Nietzsche, cunosc aceste orientări, dar nu ele au dat tonul."

După noţiunea de trup, noţiunea de "ton", nici ea prea frecventă în scrierile filozofilor, ale moraliştilor, dar Cioran ştie să valideze în gândire "cuvintele" care-l interesează, indiferent de "cariera" sau de reputaţia sau de morga lor:

"E ceva absolut personal şi corespunde senzaţiilor mele interioare - senzaţiilor şi nu sentimentelor. Am fost totdeauna atras de partea întunecată a lucrurilor, din vremea, nu aş spune a copilăriei, dar a tiner