Umbra sinistrelor „personalităţi", pe care sovieticii le-au impus cu forţa ţărilor supuse, mai pluteşte încă, nu doar în spaţiul ex-comunist, ci şi în cel occidental. Pavel Morozov, Miciurin, Oparin, Makarenko şi alţii ca ei mai sunt luaţi în serios şi astăzi de către unii, trezesc încă nostalgii. Nu a fost încă uitat nici minerul Alexei Grigorievici Stahanov, iar termenii „stahanovism" şi „stahanovist" sunt bine înfipţi în limbajul socio-politic-cultural internaţional.

Stahanov s-a născut la 3 ianuarie 1906, în Rusia, devenind miner sovietic. În noaptea de 30 spre 31 august 1935, a raportat că a depăşit planul de muncă de peste şapte ori, extrăgând 102 tone de cărbune din mina Ţentralnaia Irmino, faţă de norma obişnuită de 14 tone/schimb! De atunci, propaganda comunistă l-a folosit ca exemplu. Astfel, la 14 noiembrie 1935, a avut loc prima Conferinţă Inter-Unională a Stahanoviştilor, unde Stahanov şi colegii lui şi-au prezentat metodele de muncă şi au dat amănunte despre „câştigurile mari ce pot fi obţinute prin raţionalizarea muncii". Modelul sovietic de „întrecere stahanovistă", adică de muncă extenuantă, a fost adoptat şi în R.P. Română, astfel că, în 1951, a fost elaborată Hotărârea Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român şi a Consiliului de Miniştri al R.P.R. cu privire la stahanoviştii şi funtaşii în producţie şi stimularea lor morală şi materială. Iată un fragment din această hotărâre, cu ameninţările specifice epocii: „Organizaţiile de partid şi sindicale au datoria să acţioneze cu hotărâre împotriva tuturor încercărilor elementelor duşmănoase sau birocratice, care ar căuta să frâneze iniţiativa şi elanul masselor". În regulamentul de aplicare a hotărârii este considerat stahanovist „muncitorul fruntaş care îşi însuşeşte şi aplică o inovaţie, o metodă stahanovistă sovietică sau alte metode de muncă înaintate şi obţine timp de o lună o d