Nu-i greu de constatat că volumele care abordează atât de frontal teme grave precum boala incurabilă sau moartea riscă, sub pojghiţa de respect politicos şi de admiraţie empatică a comentatorilor, să treacă aproape neobservate sub raport estetic. Şi asta nu se întâmplă de ieri de azi la noi, dacă ne gândim că Max Blecher a trebuit "să aştepte" aproape jumătate de veac pentru ca scrierile lui să nu mai fie receptate ca jurnale sau impresionante "documente umane", ci ca romane în sensul deplin al cuvântului ("estetice", "ficţionale"), înseriabile în orice istorie a literaturii române.
Păstrând proporţiile, de aceleaşi dificultăţi de receptare beneficiază şi ultimul volum al lui Ion Zubaşcu. Epitete precum "cutremurător" sau "încrâncenat" îmi par adeseori eufemisme ale unor critici care iau în serios mai mult drama umană din spatele volumului, deloc neglijabilă, fireşte, şi mai puţin capacitatea de expresie a scriitorului. Or, departe de a fi invers proporţionale - un poet talentat scria că "funcţia soteriologică e, aici, infinit mai importantă decât cea estetică" -, cele două se condiţionează reciproc.
La drept vorbind, nu văd de ce i-am acorda circumstanţe atenuante lui Ion Zubaşcu pentru tematica gravă din ultima carte, de vreme ce el însuşi le refuză constant. Căci, în ciuda titlului cam antitetic şi livresc, "Moarte de om. O poveste de viaţă"* reface, într-o retorică crudă, filmul îmbolnăvirii de cancer developat cu încetinitorul. Surprinzător e să descoperi că în logica internă a volumului nu dau tonul nici spaima absolută, nici descrierea atroce a suferinţelor fizice, ci o luciditate capabilă de a surprinde toate nuanţele apropierii morţii. Celui care vorbeşte în "Moarte de om" boala nu-i dictează o retragere resemnată în sine sau o permanentă plângere pe propriile ruine, ci îi deschide celulele, făcându-l permeabil la fenomenele din jur. Extrem d