Căteva săptămăni petrecute la două spitale din Cluj mi-au dat posibilitatea să meditez asupra suferinţei fizice. Cunoşteam teoria lui Thomas Mann, care susţine că suferinţa educă sensibilitatea, măreşte inţelegerea. Această idee m-a fascinat, voiam să-mi fac din ea un ghid care să mă conducă in labirintul problemei. Dar mi-am dat seama foarte curănd că această idee seducătoare imi barează spontaneitatea, mă impiedică să văd ceea ce este. Eram pus in situaţia ingrată de a hrăni această idee, de a vedea numai ceea ce i-ar demonstra valabilitatea. In fond, mi-am zis că nu e treaba mea să demonstrez justeţea ideilor altora, aşa că am renunţat la orice ghid şi mi-am propus un lucru mai modest, să observ ce se intămplă cu mine. Dar acest lucru s-a dovedit neobişnuit de greu, aproape imposibil.
Prima dată am trăit un sentiment de revoltă, de parcă aş fi fost condamnat pentru o fărădelege pe care n-o infăptuisem. Boala imi apărea ca o nedreptate care mi se face, probabil că acesta e sentimentul pe care-l trăiesc toţi bolnavii... Inţelegeam boala, dar nu inţelegeam că ea se poate extinde şi asupra mea... Aveam impresia că destinul mă trădase, că nu-şi respectase un cuvănt pe care, de fapt, nu mi-l dăduse niciodată. "Cum o să fiu eu bolnav? De ce eu?
De ce tocmai eu?"
Ceea ce m-a surprins a fost faptul că la un moment dat mă obişnuisem cu boala, cu suferinţa fizică, aşteptam apariţia durerii cum aşteptam altădată un prieten la "Union". Căteva săptămăni petrecute la două spitale din Cluj mi-au dat posibilitatea să meditez asupra suferinţei fizice. Cunoşteam teoria lui Thomas Mann, care susţine că suferinţa educă sensibilitatea, măreşte inţelegerea. Această idee m-a fascinat, voiam să-mi fac din ea un ghid care să mă conducă in labirintul problemei. Dar mi-am dat seama foarte curănd că această idee seducătoare imi barează spontaneitatea, mă impiedică să v