Al doilea volum din romanul „Idiotul“ se distribuie mâine, împreună cu ziarul „Adevărul“. Romanele „Crimă şi pedeapsă” (1866), „Idiotul” (1868), „Demonii” (1872), „Fraţii Karamazov” (1880) sunt printre cele mai cunoscute din creaţia lui F. M. Dostoievski (1821-1881). Nimic mai potrivit să servească drept cadru, pentru atmosfera creată în „Idiotul”, decât viaţa familiei Epancin. “Deşi foarte onorabilă, era puţin altfel de cum trebuia să fie în general o familie onorabilă’’, notează autorul. Adică o familie care îl primeşte în sânul ei pe Mîşkin, acel idiot de care nu e cu putinţă să se îndrăgostească cineva, potrivit celor mai adânci speranţe ale Lizavetei Prokofievna, soţia generalului Epancin.
Prejudecăţile societăţii
De altfel, la începutul capitolului, scriitorul furnizează câteva – spune el – detalii menite a da o imagine cât mai exactă asupra acestor oameni puţin obişnuiţi, a căror casă prinţul Mîşkin e invitat s-o frecventeze. Dostoievski opune idealul existenţial din societatea contemporană – cariera de general, “o culme a fericirii pentru un rus”, dar la care oricine, mai de soi, poate ajunge – idealului uman – omul genial, insul original, singurul tip care n-ar avea acces la „idealul” colectiv al societăţii ruse.
Numai “marii inventatori şi oamenii geniali au fost consideraţi de societate, aproape întotdeauna, nişte neghiobi”, comentează Dostoievski, pătrunzând totodată în marea paradigmă a prejudecăţilor. “Care mamă (…) nu se va înspăimânta şi nu se va îmbolnăvi de frică, dacă fiica sau fiul ei ar ieşi din făgaşul obişnuinţei”, se întreabă retoric-ironic autorul.
Ironizarea mediocrităţii
Familia Epancin are trei fiice: Aglaia, Adelaida şi Alexandra, în ordinea crescătoare a vârstelor. Ultima, de 25 de ani, pare că nu se va mai căsători niciodată, revenindu-i mamei singura opţiune de a