Nu voi insista pe rememorarea datelor şi faptelor de atunci, ci, provocat de nedumerirea unui prieten, pe rostul unei asemenea rememorări într-un proiect de construcţie strategică a imaginii noastre şi, prin ricoşeu, de posibilitatea de a utiliza astfel de elemente şi construcţii instituţionale în ansamblul dosarului de candidatură a Iaşului pentru Capitală Culturală a Europei.
Una dintre cele mai tulburătoare chestiuni atunci când vrem să construim o imagine pe termen lung a Iaşului este aceea legată de trecutul apăsător, inutilizabil de regulă, pentru un scenariu de marketing. Decenii de propagandă triumfalistă, un secol de afirmare apăsată a identităţii sau omeneasca pornire de a ascunde faptele ruşinoase ne fac să fim extrem de precauţi atunci când vorbim de greşelile din trecut. Preferăm, de regulă, să nu discutăm despre aceste chestiuni (reflexul amnezic al amintirilor traumatizante), să plasăm vinovăţiile în exterior sau, câteodată, să devenim agenţi activi ai minciunii şi manipulării istorice. Nu suntem noi, ieşenii, singurii care procedăm astfel, fireşte, dar un moment tragic al istoriei recente, pogromul din zilele 27 – 30 iunie 1941, ne obligă, măcar o dată pe an, să ne reamintim ceea ce nu ne face prea mare plăcere. Dar şi injecţia pe care suntem obligaţi să o facem pentru a opri infecţia şi a ne reveni la normal ne doare şi nu o facem de bunăvoie şi, cu atât mai puţin, cu plăcere.
Nu voi insista pe rememorarea datelor şi faptelor de atunci (am făcut-o, cu câteva documente şi fotografii inedite din colecţia Itzak Kara, relativ recent intrate în fondurile Arhivelor Naţionale din Iaşi, în emisiunea de vineri, 28 iunie, a lui Ovidiu Mihăiuc, Vocile Iaşului, de la Digi 24 Iaşi, care poate fi descărcată de pe internet), ci, provocat de nedumerirea unui prieten, pe rostul unei asemenea rememorări într-un proiect de construcţie strategică a imagin