Marin Preda este cel dintîi scriitor important care a avut, după 1989, şansa unei revizuiri serioase. Şi care n-a vizat, ca în atîtea alte cazuri, doar comportarea publică a omului, ci însăşi opera de ficţiune. După un deceniu şi jumătate, revizuirea pare să fi depăşit punctul critic. Declanşată în 1990 de I. Negoiţescu şi Gh. Grigurcu, urmată îndeosebi de S. Damian, dar şi de alţii, ea poate fi socotită încheiată în 2004 cu micul studiu al lui George Geacăr intitulat Marin Preda şi mitul omului nou. O explicaţie pentru această prioritate în reevaluare va fi stat şi în iritantul cult al personalităţii lui Preda, întreţinut uneori chiar de contestatarii de astăzi, în care critica a văzut încă din timpul vieţii nu doar un mare scriitor, ci şi un reper moral. Un an după dispariţia neaşteptată a scriitorului, E. Simion a tipărit o culegere omagială, Timpul n-a mai avut răbdare, în care mai toate contribuţiile se învîrteau în jurul moralităţii unui scriitor considerat oglinda fidelă a antidogmatismului. După 1989, stindardul luptei pentru un Preda curat îl va purta acelaşi E. Simion, altminteri autor al cîtorva bune pagini despre operă şi al unui portret greu de uitat făcut omului în Jurnal parizian. El are autoritatea cea mai mare dintre toţi cei care au respins orice tentativă de revizuire a autorului Moromeţilor, deşi a fost unul din primii care au scris liber despre E. Lovinescu, acela care a inventat în definitiv conceptul. în cazul lui Preda, E. Simion n-a mai văzut însă rostul revizuirii. Obiecţia principală a fost de la început faptul că nu publicistica ocazională contează, ci romanele şi nuvelele. E adevărat că dosarul revizuirii lui Preda a fost inaugurat de un articol al lui Gh. Grigurcu din vara lui 1990, Despre Marin Preda, neconvenţional, în care era vorba doar despre articole ale scriitorului din anii '50, pline de banalităţile ideologice de rigoare ("