Traiectorie Fosta glorie a gimnasticii masculine româneşti descrie drumul anevoios până la performanţă, dar şi micile „popasuri“ inerente din cariera unui sportiv în comunism: în „Cabinetul 2“ al Elenei Ceauşescu.
Dan Grecu se aşază pe o bancă oarecare în părculeţul din faţa Bazei Sportive Olimpice „Lia Manoliu“ din Bucureşti. Poartă un tricou polo vechi şi vorbeşte încet, atât de încet încât cuvintele lui abia se disting în croncănitul ciorilor neliniştite de razele puternice ale soarelui de vară. Dan Grecu e vicepreşedinte al Federaţiei Române de Gimnastică şi arbitru internaţional, este cel care a adus României prima medalie la gimnastică masculină şi este primul campion mondial din gimnastica românească. Dan Grecu poartă un tricou polo vechi. Pe tricoul lui scrie Sydney 2000 – Olimpiada la care Marius Urzică l-a răzbunat şi a câştigat singura medalie pe care Dan Grecu n-o avea: aur olimpic.
„Weekend Adevărul“: Cum aţi ajuns, domnule Dan Grecu, în sala de gimnastică?
Dan Grecu: Eram copil, mă jucam cu prietenii – era un loc de joacă în Iaşi – şi, ca orice copii cu energie, ne scălămbăiam, făceam tot felul de figuri. La un moment dat, a venit un prieten şi ne-a spus că exisă o sală cu saltele, unde putem să sărim. Acolo m-a văzut Octavian Ungureanu de la Clubul Sportiv Muncitoresc Studenţesc (CSMS) Iaşi, care ne-a luat uşor-uşor: „Dacă tot vreţi să vă jucaţi, ne jucăm organizat şi frumos“. Ne-a plăcut. Disciplina n-o refuzam pentru că am primit-o de-acasă, tata fiind militar, ofiţer la grăniceri.
Înseamnă că ştiţi din familie poveştile cu frontierişti.
Ştiu. În plus, am stat mult în Reşiţa, din ’84, când am pornit primul centru de gimnastică. Am auzit multe legende: au trecut cu nunta, cu înmormântarea în Iugoslavia. Făceau rost de tuburi de oxigen, le dădeau drumul şi se ţineau de ele, ca de rachetă. Altul a sărit într-o