A intrat în camera asistentelor anunţând pe un ton destul de firesc decesul meu. Cele trei femei, ce tronau în jurul ceştilor de cafea, nici nu s-au sinchisit să se mişte de pe scaune, au trimis-o pe infirmieră să-l anunţe pe doctorul de pe secţie. Şi ăsta a trimis-o mai departe, la morgă, să-l anunţe pe insul care se ocupa cu morţii. Suveica birocraţiei funcţionează de minune şi-n cazul unui mort. Pentru ei moartea mea era un lucru de aşteptat, toţi cei atenţionaţi de infirmieră ştiau despre cine-i vorba, se aşteptau s-o sfârşesc în cel mai scurt timp, până şi-un brancardier a întrebat-o dacă e vorba de "poietul acela trăznit care sî chinuieşti di câtiva luni sî dea ortul pochii şî moartea tot îi dă cu flit şî el nu şî nu". Chiar dacă toate aceste discuţii au avut loc în diferite puncte ale secţiei de oncologie, le-am perceput destul de uşor, deoarece acum aveam o plajă nemărginită de asimilare a realităţii, intram în sufletul fiecăruia fără niciun efort, citeam adevărul din spatele cuvintelor, adică din culcuşul gândului, desluşeam sentimentele direct din starea lor primară. Şi ce-i ciudat, cuvintele îmbracă gândurile într-un soi de hlamidă fonică chiar în clipa genezei acestora, apoi sunt trecute prin laboratorul minţii şi modificate după vrerea conştiinţei, după care sunt rostite cu întreg arsenalul de aşchii. Cuvintele brancardierului le-am simţit în stâlceala lor încă din momentul ce-l fulgeră gândul prostesc de a-şi da şi el cu părerea despre "poietul trăznit".

N-a durat mult şi au intrat în salon doi indivizi cu mecle de killeri, înşfăcându-mă de cap şi de picioare, ca pe o buturugă, aruncându-mă pe o targă soioasă cu urme de sânge. N-am fost deloc intrigat de gestul lor, îi priveam cu detaşare şi chiar cu amuzament. Unul dintre ei, cel mai scund, avu o reacţie violentă: s-a enervat în momentul când mâna mea dreaptă s-a desprins de cealaltă şi a înc