Ca orice regim totalitar, regimul comunist din România a folosit discursul istoric drept armă politică şi ideologică pentru modelarea mentalităţii şi identităţii populaţiei. După instalarea definitivă a comuniştilor la conducerea României, când aceştia preiau toate pârghiile puterii, istoriografia se transformă, astfel, în discurs propagandistic ce trebuia să servească intereselor politice ale partidului. Monarhia şi foştii suverani ai ţării sunt puşi la zid, iar, dintre aceştia, Carol I devine exponent al politicii de exploatare şi jefuire a poporului român. Imaginaţia istoricilor de casă ai regimului nu cunoaşte însă limite: viaţa regelui ar fi fost una cu totul imorală, cu amante, desfrâu şi uşi secrete. Urmărind directivele date de Mihail Roller, „micul dictator al istoriei”[1], care vorbea despre „necesitatea introducerii unui spirit ştiinţific în cercetarea istoriei”[2](pe care vechea istorie, a regimului burghezo-moşieresc, nu l-ar fi avut), noii istorici au început să rescrie trecutul României în baza ideologiei comuniste. Astfel, acea parte a istoriei României care tocmai se încheiase – istoria Regatului – avea să fie imediat schimbată în vederea legitimării abdicării regelui şi a proclamării Republicii Populare. Aşadar, perioada regimului monarhic – considerată până atunci o epocă a progresului, a modernizării României – s-a transformat într-o perioadă neagră a istoriei naţionale, asemănată întunecatului Ev Mediu. Potrivit noului discurs istoric, cei 81 de ani de monarhie au fost „ani de sărăcie, ani de robie, ani de cufundare a poporului român în nenorociri din ce în ce mai mari”[3]. Critica instituţiei monarhice a fost însoţită, bineînţeles, şi de critica foştilor suverani ai ţării. Carol I, Ferdinand şi Maria, Carol al II-lea şi Mihai sunt toţi puşi la zid de istoriografia comunistă şi vor fi aspru criticaţi şi huliţi până spre sfârşitul regimului comuni