Aşadar, şeful statului, luminătorul acestui popor abia ieşit din bezna dictaturii, ne propune ca judecătorul şi procurorul să se înţeleagă, şi nu să se confrunte când vine vorba despre o cerere de arestare preventivă
În discursul ţinut la şedinţa de bilanţ a Ministerului Public, Traian Băsescu s-a referit şi la o realitate de care se face mare caz la televiziunile noastre, mai mult sau mai puţin de ştiri: cererile de arestare preventivă ale procurilor sunt uneori respinse de judecător. Dat fiind că în unele cazuri cel propus spre trimitere la zdup pe aproape o lună e suspectat de o faptă cu violenţă, românul de rând rămâne nedumerit. Şi cauza nedumeririi sale e foarte simplă. Românul de rând, cetăţean al unei ţări abia ieşite dintr-un regim în care procurorul era un atotputernic în faţa căruia judecătorul se înclina, nu înţelege că cererea de arestare preventivă trebuie temeinic justificată. Măreţia statului de drept constă tocmai în abordarea procurorului ca un egal în faţa judecătorului cu avocatul apărării. Filmele americane, multe dintre ele cu un ascuns ideal educativ, insistă până la obsesie pe lupta dintre procuror şi judecător când vine vorba de arestarea preventivă. În multe filme americane vom înâlni secvenţa în care procurorul se teme să ceară judecătorului arestarea preventivă a suspectului, pentru că n-are suficiente probe.
Confruntarea dintre procuror, ca avocat al acuzării, şi avocatul apărării în faţa judecătorului, văzut ca arbitru al acestei confruntări, dă seamă de o realitate de esenţă a statului de drept: cea potrivit căreia nici un cetăţean nu trebuie să fie victima unui abuz al statului, reprezentat în instanţă de procuror. O realitate prevestită şi pregătită în Occident încă din 1215, când Anglia a impus regelui Ioan Fără de ţară celebra Magna Charta Libertatum. Spune acest document fundamental, care explică
