Reinventarea americană a filosofiei conservatoare, în secolul XX, nu poate fi imaginată în absenţa unor cărămizi fondatoare reductibile la moderaţie şi prudenţă politică.
Cum poţi să fii conservator? La peste două secole de la gestul fondator al lui Burke, răspunsul la această interogaţie nu este mai puţin delicat. Atunci, ca şi acum, condiţia conservatoare se definea prin marginalitatea ei asumată. Opusă, în egală măsură, autocraţiei şi tiraniei revoluţionare, ea propunea, odată cu Burke, o viziune ce miza pe moderaţie şi gradualism, având ca temei înţelegerea naturii umane ca fiind una prin excelenţă imperfectă. De aici, refuzul de a accepta saltul către viitor ca alternativă la efortul, infinit mai puţin spectaculos, de a moderniza şi reforma o societate.
Din acest punct al Reflecţiilor asupra revoluţiei în Franţa se deschide însăşi aventura modernităţii intelectuale, privită ca tensiune, ireductibilă, între pasiunea milenarist-revoluţionară şi prudenţa inflexibilă a moderaţiei. Odată cu avansul radicalismelor şi al reducţionismelor rasiste şi socialiste, viziunea conservatoare s-a văzut obligată să reafirme, în prelungirea spiritului whig pe care însuşi Burke îl ilustra, valoarea cardinală a libertăţii umane şi dezirabilitatea unui guvernământ limitat.
Ceea ce părea, la finele de secol XVIII, ca un capriciu burkean, devenea, în secolul XX, realitatea cotidiană a totalitarismului. În cele din urmă, la stânga ca şi la dreapta, sensibilitatea procustiană triumfa, nivelând, modelând, exterminând în numele rasei, progresului sau al raţiunii. Rezistenţa, vizionară şi adesea izolată, venea din partea acelor liberali-conservatori care, fideli unui canon whig al umanismului şi moderaţiei, evocau limitele pe care orice guvernare trebuie să le respecte. Din încăpăţânarea lor nobilă se năştea, în cele din urmă, însăşi capacitatea Europei captive de a fo