2008 Scriu din nou. De mai bine de un an nu mi-am aşternut gîndurile pe hîrtie. Acum vreau însă să scriu tot ce-mi trece prin gînd, tot ceea ce nu pot şi nu vreau să comunic public. De ce trebuie să scriu? Pentru că a formula, a structura prin gînd un afect, pentru a-l face inteligibil, limpezeşte gîndirea şi sentimentele, le acordă o coerenţă pe care altfel nu ar avea-o. Nu am cu cine să dialoghez, să vorbesc despre ceea ce mă frămîntă interior. Nu am avut, în cei treizeci de ani de emigraţie, în afară de S., nici un prieten intim pe meleagurile astea. Dar corespondam. Nu-mi era greu să le împărtăşesc prietenilor prin scris ceea ce, la faţa locului, le-aş fi comunicat în dialog. Dar prietenii mei au dispărut sau nu mai sînt în stare să comunice. Doar fizicianul este încă tînăr şi activ. Trăieşte la Köln şi călătoreşte în Europa şi în Japonia, unde predă fizica şi are o prietenă. Dar dacă lui îi pot scrie despre preocupările mele intelectuale, despre impresiile mele de lectură, despre experienţele mele de emigrantă, nu mă simt în stare să-i împărtăşesc gîndurile mele intime, problemele mele de vîrstă şi natura relaţiilor mele cu familia. Rămîne jurnalul. În ultimul număr din New Yorker citesc o însemnare despre părerile lui Luis Menand, colaborator constant al revistei. Scrie: „...people have often written diaries because they were lonely, or in some way disconnected from others. These diarists wanted companionship, and a diary was in part a function of feeling separated from others“ („...oamenii scriu adesea jurnale pentru că se simt singuri sau, într-un fel ori altul, desprinşi de ceilalţi“). Dar, ciudat, jurnalele cele mai intime au fost uneori scrise cu gîndul la „ceilalţi“. Am recitit de curînd unul dintre jurnalele lui E. Ionesco, La quette intermittente. Se adresează uneori cititorilor. Deci se gîndeşte la publicare. Totuşi scrie, fără reticenţe, despre