* Pe cai mari, Cetatene Mihuleac! Sa te crucesti, nu alta! Uite asa, cam obraznic, si-a botezat Catalin Mihuleac cea mai recenta dintre cartile sale: Zece povestiri multilateral dezvoltate. Calde inca, povestirile au fost lansate pe piata in cosul zilnic al Editurii Cartea Romaneasca. Eu unul, cinstit sa fiu, m-am simtit luat oleaca in tabarca de un asa titlu. Prea bate saua sa priceapa iapa. Si-o bate rau. Figurativ. Aluziv. Ma rog, in democratie, fiecare face dupa cum il taie capul, mai ales cind este vorba de botezuri si cumetrii. La prima strigare, ca s-o spun pe sleau, m-a cuprins un soi de indignare proletara, usor rosietica. Partial color. Nu stiu altii cum sint, dar ma surprind adesea nostalgic, cind vine vorba de epoca cu pricina. Oare dupa ssdm sa fie? Sau dupa tineretea, planificata de sustocmai in acele vremuri de controversata amintire? Pe fond, Cetateanul Mihuleac propune si o terapie a nostalgiei, ba chiar o psihoterapie prin proza scurta. Tamaduirea vine din reverberarea unor amintiri refulate, a unor sperante si deznadejdi mari si marunte, de undeva, cindva. In universul povestirilor lui Mihuleac redescoperim uimiti intimplari adevarate, atat de ridicole si de hilare, incit radem de ele din toata inima. Risul debordant si irepresibil e vraciul care vindeca ranile istoriei recente ale multora dintre noi. Inca prea recente pentru a ne confrunta relaxati si onest cu noi insine, cei de atunci si, totodata, cei de azi. Povestirile astea zece, cum le zice Cetateanul Mihuleac, au asa o vraja-n ele, ca-ti vine sa le citesti pe nerasuflatelea. Mi-e un pic ciuda pe chestia asta. Ca s-o spun de-a dreptul, este riscant sa-i rasfoiesti povestirile. Cum incepi sa citesti una sau alta dintre ele, cum te pomenesti gata s-o infuleci toata, cu praf in ochi cu tot. Chiar si cu obrazul batut, ca sa zic asa, nu-ti vine sa mai lasi cartea din mina. Acei cetateni ai patrie