Se zice că tot omul este supus greşelii. Că numai El este fără de pată! Uneori, viaţa este despărţită de moarte de dimensiunea unui fir de păianjen. Zilele noastre de după ’90 au fost şi sunt pe mai departe ancorate în teamă, frică, nesiguranţă, teroare, disperare, furie, răutate exacerbată, dorinţă de răzbunare şi, ca un corolar al acestor sentimente, o stare de permanenţă agresivitate transformată în violenţă.
De la vorbe ce ţin de subteranul comportamentului omenesc, la folosirea forţei fizice, de cele mai multe ori făcându-se uz şi de o armă, se pare că deocamdată, suntem robiţi patimilor determinate de starea nevricoasă pe care o încercăm, zi de zi, moment de moment. Cea mai de seamă concluzie constă în necesitatea de a fixa în subconştientul nostru, drept deviză obligatorie pentru supravieţuire, evitarea oricărui act de provocare ce s-ar putea transforma lesne, în act de violenţă cu final nedorit.
Noţiunea juridică de “armă” este pe cât de diversificată pe atât de periculoasă atunci când se recurge la folosirea ei. Greutatea corpului şi mâna făcută pumn se transformă în cea mai veche şi redutabilă armă a unei persoane. Armele albe, armele de foc, letale sau neletale, tehnicile de autoapărare sau de atac,variatele forme de luptă oriental etc.completează galeria violenţei şi demonstrează cât de născocitoare este mintea lui homo sapiens în a găsi forme noi de impunere a voinţei celui dedat răului.
Dintotdeauna, violenţa materializată sau nu, a primit riposta legii sub forma pedepsei rostite de judecătorii integri, severi, obiectivi care serveau, necondiţionat, legea şi astfel apărau comunitatea de excesele unor ticăloşi. Am auzit, cu doza de uluire necesară, spusele unui june cu mustaţă din Consiliul Superior al Magistraturii care cerea, imperios, imperial, extrem de înţepat, ”să înceteze odată criticile la adresa CSM şi a unora dintre membr
