Când m-am hotărât să scriu acest comentariu, am meditat câteva minute dacă să pun sau nu semnul întrebării la finalul titlului. Am decis să nu fac asta. Motivele vor fi bine înţelese, citind mărturisirea mea.

Cu aproximativ trei ani în urmă îndemnam, într-un text publicat tot de Gazeta de Sud şi intitulat „O generaţie a sângelui“, la implicare în salvarea tinerilor noştri de la coborârea în infern. Scriam atunci: „Am privit cu groază la televizor imaginile filmate cu un telefon mobil, în care erau arătaţi nişte tineri omorând în bătaie o biată pisică. Plăcerea sadică manifestată de schingiuitorii adolescentini m-a şocat. Faptul că bocancii lor striveau pur şi simplu o fiinţă vie transformată în minge de fotbal nu le provoca decât hohote de râs. Pisica a fost lovită în burtă, în cap, izbită de pereţi, călcată în picioare, aruncată de la un schingiuitor la altul până a murit. Într-un final, pe ecranul televizorului a apărut unul dintre tineri, care şi-a povestit ironic şi chiar mândru fapta. (...) Tinerii noştri petrec acum omorând o fiinţă necuvântătoare, petrec şi hohotesc satanic. Mâine vor omorî un om şi vor dansa pe cadavrul lui şi, într-un sfârşit, vor asasina zâmbind ironic sufletul neamului... România, trezeşte-te!“.

Textul a provocat ceva dezbateri pe forumul Gazetei de Sud, precum şi reacţia unuia dintre şefii mei ierarhici, care m-a mustrat cu severitate într-o discuţie „administrativă“ pentru că amintisem despre Biserică, în nuanţe critice. În rest, nimic. Avertismentele mele, dar mai ales cele lansate la nivel naţional de alţi jurnalişti, de sociologi sau de profesori, cu privire la deriva în care se epuizează tinerii noştri au fost uitate, înghiţite de scandalurile politice, de spectrul sărăciei, de migrarea masivă a românilor spre vestul civilizat al Europei, de toate dramele care ucid zi de zi sufletul acestui popor.

Semnale că avem