Elena Udrea şi-a recunoscut cu cavalerism înfrângerea în alegeri după ce a făcut un tămbălău demn de o şatră ţigănească, în maniera patentată de către susţinătorul său. După ameninţări de separare, între “feseniştii” lor şi “democraţii” noştri, blonda candidată la şefia PDL a decis că “nu va rupe partidul”.

De ce?

S-ar putea ca decizia să fie pusă pe seama “minţii românului cea de pe urmă”. Dacă rupea partidul, ce făcea cu bucata care-i revenea? Şi cât de mare putea să fie aceasta? Nu mai mare de 10% dintre cei care votaseră cu ea, pentru că restul s-ar fi gândit bine la viitorul lor şi ar fi înţeles că n-are nici un rost să o ia de la zero, după ce-au muncit şi au cotizat atâta vreme. PDL-ul rămas în mâna lui Blaga ar fi beneficiat în continuare de toate privilegiile de partid parlamentar şi de accesul la funcţii de conducere unde pot fi aleşi şi susţinători ai Elenei Udrea (de cei ai Monicăi Macovei nu merită să mai vorbim!) Dar, cel mai tare a contat faptul că la anul vor avea loc alegeri europarlamentare şi soarta viitorilor beneficiari ai acestor privilegii va sta în vârful pixului lui Blaga! Alegerile pentru Parlamentul European se fac pe bază de liste de partid, iar rolul preşedinţilor este esenţial. Ei pot să decidă viitorul, nu doar politic, al unor persoane care consideră că binemerită pentru jertfele lor patriotice.

Dacă la trecutul scrutin, din 2009, selecţia s-a făcut mai degrabă pe baza unor simpatii şi antipatii ale preşedinţilor sau pe criteriul pragmatic al persoanelor de care şefii doreau să scape din competiţia internă, de data asta prevalează miza financiară a condiţiei de europarlamentar. Un norocos poate agonisi o adevărată avere în doar cinci ani, iar dacă mai are şi şansa de a fi reales, va primi şi pensie europeană. Vă imaginaţi ce bătălie surdă s-a declanşat deja între titularii actuali şi pretendenţi,