“Eroii nu mor niciodată” este de departe stencil-ul meu preferat de pe zidurile Timișoarei. Poate pentru că reprezintă spiritul orașului, poate că pur și simplu este un adevăr pe care nu l-a descoperit nimeni, ci este acolo, trăiește ascuns și iese la suprafață în vremuri de mare răstriște, un fel de rege Arthur renăscut din Avalon. Pentru cei mai mulți dintre noi această propoziție simplă, întărită de semnul victoriei, se traduce însă prin “revoluție”, “1989” și, ocazional, “Piața Universității”. Ne întristăm, ne mai încruntăm, iar cei care au fost acolo, bineînțeles, nu uită niciodată. Ieri și azi, pentru că a mai venit odată 13 – 14 iunie, am revăzut, la TV, pe Facebook sau povestite la radio, imaginile mineriadelor rămase nepedepsite, cu studenți ciomăgiți patriotic de cei care astăzi îngroașă rândurile șomerilor, cu casele pline de copii, dar fără speranță. Frumos cadou v-au mai făcut cei care v-au pus bâta-n mână și v-au asmuțit peste dobitocii ăia de intelectuali. Mai ales că liderul vostru apare și acum la televizor, are vilă și iubită botoxată.
Însă nu imaginile trecutului m-au impresionat în aceste zile în care ni se spune să ne amintim de eroi. M-a frapat o fotografie de pe o agenție de presă națională cu două tinere din Timișoara, ținând drapele pe care ne-am obișnuit să le vedem în mâinile oficialilor cu mutre sobre, la manifestările de ieri de Ziua Eroilor. Imaginea este însă plină de lumină, fetele îmbrăcate în sacouri trendy și cu ochelari de soare își verifică mesajele de pe telefon, râd și arborează, lângă drapel, și o pungă de hârtie cu logo-ul McDonald’s. Probabil că poza le-a picat cam greu adulților reponsabili, care cu siguranță nu au ratat ocazia să strâmbe din nas și să mai spună odată că “rău am ajuns” dacă asta e atitudinea față de drapel, eroi, etcetera. Dar mie mi-a plăcut. Pentru că este imaginea lumii lui 2013.
Este lumea
