Introducerea managementului privat în companiile de stat ar putea deveni dintr-o prioritate majoră a guvernului un eşec răsunător.

Doar dacă ai vândut la suprapreţ transformatoare împreună cu ministrul Transporturilor, Relu Fenechiu, ai mai avea îndoieli că tocmai asta indică două cazuri-şcoală precum CFR SA şi Tarom. Companii de stat ale căror pierderi uriaşe au fost acoperite ani şi ani din banii contribuabilului, în timp ce directorii care s-au succedat, diverşi şefi din Ministerul Transporturilor şi o liotă de firme-căpuşă bine conectate politic au continuat să le reducă la stadiul de rebuturi economice.

Mult timp, numirea la societăţile controlate de stat a unor echipe de conducere cu mandat apolitic şi bine definit din punct de vedere al standardelor de performanţă a părut un vis… şi cam atât.

Apoi, a venit criza, foamea de bani a guvernelor din ultimii ani s-a accentuat, iar FMI şi partenerii strategici ai României au folosit momentul pentru a intensifica presiunile puse pe guvernanţii de la Bucureşti, în sensul forţării unei schimbări fundamentale de paradigmă: transformarea unor poveri în opusul lor - societăţi performante din punct de vedere economic şi surse de venit pentru bugetul central.

Ce s-a întâmplat la CFR SA şi Tarom? Ei bine, ceva tipic mafiei politice româneşti. Întâi, a fost întârziat cât s-a putut de mult procesul de instalare a unui management privat. Apoi, după ce presiunile externe au învins voinţa autohtonă, românaşii din grupurile de interese cu vaste conexiuni s-au adaptat şi au luptat din interior pentru demolarea singurului model care s-ar putea dovedi funcţional.

În fine, au apărut şi rezultatele: guvernarea corporatistă de la CFR SA şi Tarom a fost ca şi compromisă, managerii străini ajungând ei înşişi să acuze (ceea ce arată cât de gravă este, de fapt, situaţia) manevrele politice cu iz mafiot, patronat