În calendarul popular al românilor, departe de a fi doar simple noţiuni abstracte de măsurare a timpului, zilele săptămânii sunt mai degrabă organice, vii, născute din poveşti şi făuritoare de poveşti. Ţăranii cred că au şi ele sufletul lor ("Zilele sunt aşa ca nişte făpturi." E. Bernea), că înainte vreme umblau pe pământ, împărţindu-se în zile bune şi zile rele, zile îmbelşugate şi zile sterpe, zile femeie şi zile bărbat.
Se povesteşte că Luni e bărbat şi că e bun pentru începutul tuturor lucrurilor, că ţine cheia de la cea dintâi poartă a ceriului şi, când treci pragul spre lumea de dincolo, îţi arată drumul pe care trebuie să mergi. Marţi e tot bărbat, dar e zi pocită, zi rea, în care nu-i bine să începi nimic şi nici să pleci la drum. E ziua Sfântului Ilie şi postul se ţine pentru duşmani. Miercuri e femeie, zi bună, solară, în care se posteşte pentru Maica Domnului, Joi e bărbat, zi norocoasă, benefică dragostei şi căsătoriei, aflată sub protecţia Sfântului Nicolae, iar Vineri e sora Duminicii şi stă sub semnul Crucii dătătoare de viaţă, pentru care se şi posteşte. Sâmbătă e tot femeie, însă e zi nefastă, bună doar pentru farmece, în care nu-i bine să începi nimic, pentru că e ziua morţilor, când cerul se deschide iar ei se uită să vadă dacă au primit ceva de pe "astă lume". Duminica, zi solemnă, festivă, cea mai mare şi mai frumoasă dintre toate, e ziua rugăciunii, a învierii, a bucuriei, şi a petrecerilor de tot felul. Se povesteşte că umblă înveşmântată în alb, că locuieşte într-un palat de aur, dincolo de apa Sâmbetei şi că e verişoară primară cu Soarele.
În filozofia populară ziua de miercuri este specială prin rostul ce-l impune ţăranului, care o cinsteşte prin post şi înălţare spirituală. Din chestionarele Elenei Niculiţă-Voronca, efectuate la sfârşitul secolului al XIX-lea în satele bucovinene, aflăm că într-o zi de miercuri s-a
