E de neinteles, pentru mine, tenacitatea cu care cativa politicieni se lupta, de la o vreme, pentru fotoliul de prim-ministru. E de neinteles, pentru mine, tenacitatea cu care cativa politicieni se lupta, de la o vreme, pentru fotoliul de prim-ministru. E ca si cand ai face imposibilul pentru a castiga dreptul de a manca bataie. Vremurile sunt grele. Vei conduce un guvern obligat sa se confrunte cu criza mondiala si cu criza eterna a politicii autohtone.
Vei avea de traversat o iarna grea, vei avea de lucrat cu o majoritate in care toti partenerii sunt ipocriti: in versiunea PDL-PNL, cooperarea nu poate fi decat conjuncturala, ca intre doi soti in plin divort; in versiunea PNL-PSD cooperarea e, orice s-ar zice (sau ar trebui sa fie), contra naturii, iar in versiunea PDL-PSD va fi nevoie de uriase resurse de diplomatie pentru a ingropa mormanul de injurii pe care si le-au administrat reciproc cele doua partide. Vei avea, in plus, de (con)lucrat cu Traian Basescu, un coechipier viril, care prefera oricand o partida de box unui duet de mandoline.
Vei fi mereu pe drumuri, si in tara, si in strainatate, vei fi la dispozitia presei, va trebui sa te certi cu unii prieteni si sa cazi la invoiala cu multi dusmani, vei aparea, impreuna cu familia ta, in publicatii de scandal, vei imbatrani, in patru ani (daca rezisti), cat altii in zece. Ce forma subtila de masochism te poate face sa aspiri la un asemenea statut?
Ce poate compensa o astfel de trauma? Salariul? Dar altii castiga mult mai mult, in pozitii mult mai confortabile. Masina? Secretara? Sef de cabinet? Covoare rosii? Le poti avea si fara (minus covoarele rosii), iar beneficiile nu sunt pe masura chinului. Notorietatea? Dar e trecatoare, ambigua si, oricum, sub nivelul notorietatii lui Ion Dolanescu. Puterea? Dar trebuie sa o imparti cu presedintele, cu sute de parlamentari, cu trusturi
