Mă gândeam la Curtea Constituţională ca la un obstacol indestructibil şi deloc maleabil în calea celor care încalcă Legea Fundamentală a României, indiferent cine sunt aceştia, ce culoare politică au ori cât de umflate sunt conturile lor, afacerile şi interesele pe care aceştia le desfăşoară.

Visam o Curte fără culoare politică, pavăză a supremaţiei Constituţiei României, independentă faţă de orice altă autoritate publică şi supusă numai Constituţiei şi legii de organizare şi funcţionare a Curţii. Adică o Curte fix aşa cum spune legea supremă în acest stat, în care cu toţii ne-am asumat domnia legii o dată cu aderarea la Uniunea Europeană.

Credeam că, după 22 de ani de la evenimentele din decembrie 1989, unica autoritate de jurisdicţie constituţională din România nu poate fi distrusă. Credeam că această Curte nu poate fi discreditată de taifunul declaraţiilor politice declanşate de la stânga la dreapta eşichierului politic, exprimate fie "din garaj"-ul sediu de campanie al preşedintelui suspendat, fie de la Palatul Cotroceni, loc de campare a preşedintelui interimar, fie slobozite în spaţiul public de membri ai Guvernului, ori ai Parlamentului şi, de ce nu?, reprezentanţi ai societăţii civile. La începutul bătăliei USL versus Traian Băsescu şi susţinătorii lui, credeam, în naivitatea mea, că această instanţă, aflată la mijloc în mod hotărâtor, va rămâne neatinsă şi neclintită - un vârf al competenţei profesionale. Din nefericire, după desfăşurările de forţe în "teatrul de operaţiuni", constat că biata instanţă, cel puţin la nivel de imagine, capătă nuanţe politice ori iz de neprofesionalism.

Când conţinutul adreselor referitoare la aceeaşi decizie diferă în funcţie de andrisant; când apar suspiciuni de fals, indiferent cine le-ar fi comis (judecător ori magistrat-asistent, nu mai contează!); când se ajunge la situaţia de a se publica în Monitorul Ofic