Este uşor de demonstrat şi exemplificat că, fără ancorarea în realitate, orice demers este sortit eşecului. Iar aceasta înseamnă întotdeauna tensionarea unor „corzi“ multiple, cu sensuri contrarii de tracţiune, care se anihilează reciproc şi generează un punct de stabilitate. Această regulă este derivată dintr-o teorie a echilibrului structurilor, fie el static sau dinamic. În ceea ce priveşte asistenţa sanitară, cele trei „corzi“ ale contrariilor sunt: resursele societăţii, logica economică şi profesionalismul. Societatea nu poate folosi decât o cantitate limitată de resurse financiare şi umane pentru asigurarea sănătăţii populaţiei. Este imposibil ca o ţară cu un venit per capita mai mic de 200 de euro, cum este România, să aloce cât un stat cu un venit de peste 3.000 de euro per capita (Luxemburg). Este clar că, dacă trăieşti în România, nu poţi pretinde, ca pacient, să fii îngrijit din banii publici la fel ca în Luxemburg, Elveţia ori Norvegia, pur şi simplu pentru că nu se poate. A întinde această „coardă“ mai mult decât rezistă însemnă a o rupe şi a prăbuşi sistemul. De aici în sus, creşterea pretenţiilor este paralelă cu dimensiunea pungii, care trebuie să se deschidă corespunzător. Societatea poate deci să asigure un nivel bazal de sănătate, specific posibilităţilor sale de moment. Peste acest nivel trebuie să intervină cheltuiala privată. Trecând la a doua „coardă“, cea a raportului optim preţ/eficienţă, constatăm că acesta nu poate fi obţinut decât de personalul cel mai calificat. Dar, calificarea personalului în sine nu este suficientă, dacă mijloacele de investigare şi tratament nu sunt şi ele performante. Aceste mijloace de investigare scurtează timpul până la obţinerea diagnosticului de certitudine şi scad şansa de eroare diagnostică, care, la rândul lor, scad preţul pe caz tratat şi oferă şanse maximei eficienţe. Însă calificarea persona