Stimate domnule Lucian Raicu,
Într-adev|r, a venit toamna. O simţeam mai demult, poate că în urmă cu vreo săptămînă, într-o dimineaţă rece, albă, sfîşietoare. Femeile au un regret grav în priviri; amînarea, pentru o clipă, în aer, a trupului, pare uşor plictisită. Şi simt în mine, din ce în ce mai grea, abia ţinîndu-se de inimă, o lacrimă lacomă şi caldă. Aş vrea să opresc o elevă subţire, cu vacanţă în toi, să-i sărut locul matricolei pe braţul de carne, între umăr şi cot, şi să-i dărui cartea la care, nici acum!, n-am primit a doua corectură! Oare-aş mai putea fi îndrăgostit? Şi mi-e un dor de Cehov!!
*
De cîteva zile n-am mai putut citi nimic. Ieri, uitîndu-mă la meciul de volei feminin, mă rugam în sine: Doamne, fă o minune şi du-mă măcar cu jumătate din echipa branziliencelor ăstora care ţipă ca-n orgasm cînd marcă un punct, du-mă Doamne, într-o insulă pustie, şi-ţi jur că n-o să le fut, nu, ci o să le antrenez, o să le miros sudorile încinse de joc, o să le adăp şi-o să le pun în iesle numai crini!
*
N-am citit nici toate cărţile, carnea e încă veselă! Dar cînd voi ajunge la vorba franţuzului, ce naiba o să fac? Acum, sînt sigur că niciodată nu voi citi chiar toate cărţile, dar carnea se va întrista treptat şi definitiv! Va trebui, odată şi odată, să mă aşez voiniceşte pe scaun, să-mi potrivesc cu străşnicie coatele pe masă, să iau o mie de coli albe şi-un creion infinit şi să scriu, să scriu, să scriu Vaca la ţară!
*
M-am obişnuit atît de mult cu culcuşul acesta, scrisori zilnice, încît, dacă m-ar alunga cineva din el, mi-ar fi frig şi-aş tîrîi inutil dimineaţa spre prînz şi prînzul spre seară. Am la ce mă gîndi, am la ce spera că voi face a doua zi. Cînd lipesc, în final, timbrul pe plic, îmi spun că, iată, nu-i totul pierdut, pot să bag o scrisoare-n cutia galbenă şi poştală, e-n regulă! Încă!
